Acum vreo 20 de ani pășeam pentru prima oară în Vama Veche, la fel de oripilată de nisip ca și acum, purtând cu mine fascinația primului pas într-un loc aparte, ce avea să facă apoi parte în mod constant din lumea mea și a prietenilor mei, an după an.

Acum două zile am pășit în intersecția formată între lumea noastră și lumea lor, a celor mici care vin cu pași uriași după noi. Acolo unde culorile sunt diferite, argumentele la fel, motivațiile altele și punctul de stație asupra lumii ținut locului de cu totul alte pârghii, capăt de balansoar rotit în ax unde s-au așezat cuminți la privit și gustat, aflat pe același arc de cerc, dar uneori la ani lumină față de al nostru .

Deunăzi am “aflat” de la Suri că fiecare dintre noi poartă în el un copil. True enough, zic. Ochii mirați, entuziasmați și emoționați prin care lumea se vede la început mare. Punctul de stație original. Tot de la ea am aflat și despre diferența dintre vis și imaginație. Niciuna nu e realitate, dar iată cum, spune fi-mea, cea din urmă poate fi controlată.

Fi-mea nu își dorește să devină adult. Mi-a spus-o de un milion de ori. Cred că știe ea că o să aibă de dat nas în nas cu faptul că inevitabil va ajunge să piardă hălci din mirarea în fața lumii, că unele bucăți de entuziasm o să fie înlocuite de altceva și că emoțiile se vor fi tăbăcit, inevitabil, învârtite prin bulboanele vieții.

Toate acestea sunt doar o bucățică din ceea ce pierdem ca adulți, cei mai mulți dintre noi. Însă mai este ceva foarte important care se subțiază uneori pe drum. Capacitatea de a vedea și de a reprezenta o vacanță (fie aceasta chiar și în Vama Veche) AȘA :).

The Map of Vama Veche

Desenul e realizat de Maria (12 ani), verișoara Surinei, după o săptămână de experimentat treburi prin Vamă :).

Un exemplu de poveste de vacanță în dreptunghiuri colorate. Pentru copiii din noi. De care zic să ținem aproape.