Momentul

Momentul

Uneori, lucrurile pe care le amâni cel mai mult, spunându-ți mereu că te vei apuca de ele “atunci când vei avea timp, căci altfel e complicat și durează”, sunt tocmai lucrurile care (ți) se întâmplă în cel mai simplu și firesc mod posibil.

A reuși să faci ca o secvență de lucruri care îți blurează mintea de complicată ce ți se pare, să devină un proces simplu, cu cap, trunchi și coadă, început și sfârșit bine definite și aduse în “realm”-ul propriilor înfăptuiri (de orice natură ar fi acestea), poate fi originea unui soi aparte de satisfacție. Pentru o minte perfecționistă, care gestionează un milion de răsadnițe în care se află în permanență plante aflate în diverse stadii de evoluție (sau/ și multe buruieni for that matter), acestea sunt momentele în care aparentul confort al rectiliniului din început – corp – sfârșit capătă un soi de dimensiune palpabilă.

Și pe cât de mult cred că lucrul acesta ține de prioritizare și time management, la fel de mult cred că este acolo un ingredient-minune care face de fapt ca lucrurile să se întâmple, care nu mai ține neapărat și mereu exclusiv de “one’s self”. Momentul. Iar uneori lucrurile se întâmplă pur și simplu pentru că te afli în acel moment, nu pentru că îți propui să te afli. Iar dacă am o dorință aparte pentru anul 2018, aceasta este pur și simplu să mă aflu în cât mai multe momente potrivite, care să genereze la rândul lor mai departe. Pentru răsadnițele cele de mai sus, cum ar veni… (by the way, Utopia, se cheamă, să știți, tărâmul acesta de origine al răsadnițelor, care apoi mișună înainte și înapoi în cursa aceasta browniană dintre dorință și realitate).

De 6 ani stau în casă cu niște rame (unele) goale pe pereți, cărora am tot așteptat “momentul” să le aduc (sau, după caz, readuc) un conținut răsadnic. Am imprimat în toți acești ani sute de fotografii, mii poate, toate pentru prieteni și rude, însă pentru mine niciunele care să se potrivească în ghivece acolo. În mintea mea, procesul umplerii lor conținea atât de multe variabile complicate, încât îmi paraliza din start orice inițiativă.

*

Recent am vazut un film scurt despre viața neștiută a șerpașilor din Himalaya.

– Excuse me, do you have the time?, întrebă puștiul pe batrânica ce ședea pe marginea ferestrei unei case de piatră mici și pricăjite, în timp ce își măsura gâfâind pasul pentru drumul de 3 ore pe jos până la școală.

– The time is now, my child.

*

Abia acum am reușit și eu să aduc un conținut răsadnic ramelor mele.

Pentru mine, fotografia e de multe ori o poveste. Continuă sau sincopată. Cu țintă sau aleatoare. Depicting reality sau cu o poveste totul imaginară. Care se poate întâmpla constant sau care poate să nu se mai întâmple deloc. Fiecare separat și toate împreună în același timp.

*

#scrapbook2017

2018-05-24T23:40:43+00:00January 4th, 2018|Categories: Fotografie, Zumzăieli|Tags: |0 Comments

About the Author:

Bun venit în spațiul meu public. Eu sunt Ileana și scriu din timpuri străvechi :), însă imagesandwords.ro a văzut lumina zilei abia prin 2013, preluând doar o mică parte din vechile mele articole. Vă aflați aici pe un blog personal, într-o treabă-in-neverending-process, scrisă cu mult drag, cu pasiune și mereu printre picături, despre aventurile mele de tot felul, fie ele pe poteci de munte, prin natură, călătorii sau pur și simplu de oriunde, toate în încercarea de a înrăma cumva felul în care m-a primit și am văzut lumea. Sper ca, urmărind acest blog, să descoperiți treburi de folos pe care să le folosiți responsabil. Eu una vă mulțumesc pentru fiecare vizită și… vă îndemn să vă bucurați care cum puteți, după posibilități. Mai multe despre imagesandwords.ro, aici.

Leave A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.