Soloing Tirol

Soloing Tirol

Și cât de mult mi-au plăcut aceste 3 zile pe coclauri. Și cât de multe avantaje aduce și călătoria de unul singur. Și cât de mult mi-a plăcut unicul rucsăcel cu care am plecat în spate. Aproape că uitasem că este posibil… minimalismul pe drumuri. 

Karwendel Alpine Park

Contextul?

Păi motivul pentru tura curentă la Munchen + Austria e unul dubios în sine, lung rău și în care nu am prea intrat în detalii pe aici în acest an și jumatate în care s-au adunat sute de ore (multe sute) de diverse terapii de ordin fizic. Voi încerca să depun un efort și să scriu și despre asta, atunci când s-o termina/ continua la un fel (adică atunci când voi simți să povestesc, de fapt), poate or mai trece și altii prin complicăciuni cu operația de reconstrucție a Doamnei LIA și or găsi utile informațiile pe care eu l-am tot experime-adunat pe acest subiect.

Însă pentru moment aleg să pun deoparte subiectul și să scriu despre călătorie, natură și outdoor. Nu voi spune “doar despre lucrurile plăcute”, așa cum mi-a venit la mână prima oară, pentru că after all și o vizită la un sportclinic în Austria este un lucru fain, oricât de dubios ar suna asta. Eu am primit experiența ca atare drept ceva bun și mai ales interesant, cu toată speranța că problemele mele locomotorii se vor rezolva într-un final – sau cel puțin ameliora – și chiar dacă nu, mă apuc puternic de scris, că am ce povesti :), ca să nu mai menționez faptul că oricât de învârtită în articulație aș fi, tot o să găsesc eu căi pentru lucrurile dragi – munții, bicicleta, schiul (mă apuc imediat de ski fond pe plat și distanțe scurte :)) sau altele. Se pare că nu degeaba m-am implicat eu atât de mult și tare la realizarea cărțuliei noastre Fară Bariere, after all.

Fără bariere a fost și tura asta mai mult sau mai puțin fulgerătoare în care am decis să merg (dar de care am tot evitat să mă ocup, la modul cel mai sincer (de ce oare? :)), lăsând multe din organizari aproximativ la voia întâmplării).

Dacă ar fi să povestesc de la început, păi la un moment dat acum vreo lună și jumătate (prin iulie-august) n-am mai suportat starea de durere permanentă și constantă la fiecare pas mai țeapan așa și, întrucât lumea de aici venea cu soluții multiple de genul: mai lucreaza kineto, mai fă un bazin, mai găurește o dată să mai reconstruim și altceva (!), eu nu mai știu ce să-ți fac sau hai să curățam acolo în articulație și mai vedem noi – iar eu, ducând de ceva vreme încoace o lipsă de încredere în orice și oricine, mi-am spus EXIT THIS MOVIE (FOR) NOW – căci oricât aș fi crezut/ dorit eu teoria kinetoterapie și recuperare, aceasta nu a funcționat pentru mine (de la bun început, adică, adică nu așa cum ar fi trebuit să funcționeze – și asta pentru că problema mea este una mecanică întâi de toate), iar perspectiva unei noi găuriri de orice fel ar fi ea aduce cu sine multe treburi întunecate pentru care trebuie să fac mai întâi un mare efort ca să aprind lumina (n-am idee câte subiecte și predicate tocmai au fost în fraza de mai sus).

Așa că m-am dus să o aprind în Austria, pe lumină adică, evadând de fapt dintr-un puseu de nervi și disconfort și fără să văd vreo luminiță în a sta pe loc la București și a pritoci în aceleași ape și cu aceiași oameni (de treaba ei toți, de altfel). Îmi trebuia un switch la un fel, pentru liniștea mea. Unul obiectiv și detașat.

Deci, unde? În inima Tirolului, cum îmi place mie, fix pe pârtie. În Otztal (Imst).

Da, există o clinică de traumatologie sportivă care se ocupă exclusiv de dinamitați din ăștia pe pârtie ca mine (ok, nu chiar exclusiv, dar ăsta le e specificul) și care se numește Medalp. Sunt de fapt câteva clinici în toata Austria și, cum spuneam, atunci cand voi simți să dezvolt subiectul, o voi face într-o postare separată.

Bottom line, Lufthansa până la Munchen, o mașină închiriată de acolo și m-am antamat pe autostrazile Europei ca să îmi rezolv problema așa cum mă duce pe mine capul. M-aș fi antamat și cu trenul, din spirit de grijă, mă știți pe mine cum sunt, dar spitalul e pe autostradă :), iar toate mijloacele de transport nemțești + austriece m-ar fi costat triplu și m-ar fi lăsat mult prea departe de zona de interes. Așa că ce să fac și eu, m-am bucurat de noutatea experienței condusului pe autobahn (a unui autoturism, relaxată, că a unui van, isterică, am avut-o deja :)).   

Ruta mea, volatilă ca benzina, stabilită într-o seară din vârful buzelor și al degetelor, fără să vreau să îmi pun la punct detalii sau destinații, ci mai degrabă să le las pe ele să vina cumva la mine: Munchen – Oetz (Imst, Medalp) – Innsbruck – Pertisau (Achensee/ Lacul Achen).

Clinica este în Imst (aproape de Innsbruck), dar eu am vrut foarte mult să stau și mai aproape, așa ca am ales Oetz. Am ajuns joi seară destul de târzior, vineri am avut consultația și într-o primă fază m-am concentrat doar pe asta – nici nu am vrut și nici nu aș fi putut să mă concentrez la altceva.

Vineri s-au lămurit lucrurile și tot vineri am dat o tură la Innsbruck, iar sâmbătă dimineață am plecat la Pertisau (Achensee/ Lacul Achen), unde am petrecut o zi SUPERBĂ, toată afară.

Pertisau, Achensee

Pe scurt, uitasem Alpii vara adică toamna (aproape că i-am uitat și iarna) și cât de ușor și frumos poate fi totul. Pe de o parte pentru că, fără să fi făcut efectiv vreun plan înainte, totul s-a legat minunat, cu toate locurile mele alese efectiv la voia întâmplării, exact așa cum mi s-a rostogolit privirea pe hartă. Pe de altă parte, uitasem cât de accesibile pot fi uneori toate activitățile de interes. Atât de bine este totul pus la punct, atât de multe informații peste tot și atât de multe alternative, încât nu-ți mai vine efectiv să pleci. Cu titlu de exemplu, în jumătate de oră dupa ce am ajuns la Pertisau aveam moutain-bike-ul închiriat, harta în mână, planul facut și casca pe cap. M-am plimbat foarte mult sâmbătă, până seara practic.

Pe drumul înapoi înspre Munchen vremea nu a mai ținut cu mine, și nici lumina. În bunul spirit de acasă, am ales să mă trezesc huhurez în faptul dimineții, să conduc vreo 2 ore jumătate pe beznă până la aeroport din cuca măcăii de unde eram pe mama ploii torențiale tot drumul, ca să ajung în timp util să dau mașina și să mă urc, din nou electronic și din nou ultima, în avion către casă.

Am să scriu câteva postări cu poze despre locurile văzute. Am aruncat un ochi pe ele și-s tare tomnatice și colorate. Am o tonă de idei ce mă înțeapă ca să iasă afară. Dintre care, la nivel personal, se detașează clar liniștea călătoriei în care să îți fii propriul stăpân, treabă pe care am uitat-o cu desavârșire și care intră la capitolul experiențe de avut și repetat în viață. Am mai călătorit eu singură mai departe sau mai aproape, cu jobul sau fără, dar cred că niciodată atât de autonomă și cu întreaga responsabilitate a întregului program făcut efectiv după propriul chef și ritm. 

Sunt entuziasmată, pe bune, așa cum mă entuziasmez eu de fiecare dată uneori din nimic, de parcă ar fi prima oară când schimb aerul… așa cum stau eu și scriu acum cu tastatura mea volantă conectată la telefon la 11000 m altitudine (sau câți or fi). Toată șmecheria, bag seamă, este să reușesc să păstrez entuziasmul ăsta și luni dimineață în coada de pe Podul Băneasa în drum spre grădiniță și birou.

See ya la Innsbruck.

Leave A Comment