Fânețele Dâmbovicioarei

Fânețele Dâmbovicioarei

Cred că le pot spune lejer “momentele mici ce preced momentele mari”. Și, deși am început cu imaginea asta lugubră de toamnă rece și târzie, zic să nu ne lăsăm înșelați de aparențe. Sau, mă rog, depinde cum vrea fiecare, de fapt.

Am avut un weekend, 3 sferturi de oră, o altă jumătate de oră, un telefon, câteva foto și câteva butoane. Extra bonus. Căci nu am răgaz deloc să scriu în perioada aceasta.

Unde, mai exact? Podu Dâmboviței, lângă Dâmbovicioara, culoarul Rucăr-Bran, prin preajma PN Piatra Craiului. Culmea culmilor e că și anul trecut fix pe vremea asta tot prin zona aceea mă gâdilau câteva raze calde de toamnă.

Zona e suficient de drăguță cât să merite o cercetare mai apropiată. Există, pentru copii și adulți, scurte drumeții ce se pot face către Peștera Dâmbovicioara, Cabana Brusturet, Cheile Dâmbovicioarei sau Valea Cheii (ce urcă mai departe apoi înspre Fundățica). Există trasee pentru biciclete recent amenajate de către cei de la PN Piatra Craiului. Există Piatra Craiului ea însăși :), deși oarecum mai în depărtare. Amatorii de speologie au ce explora în zonă în materie de peșteri, și nu departe este Barajul de la Sătic. Barajul de la Pecineagu este și el un punct interesant, ceva mai departe însă.

Noi ne-am plimbat în zona Peșterii Dâmbovicioara, spre Brusturet și am făcut o plimbare faină pe Valea Cheii unde mini-cizmele de cauciuc s-au dovedit a fi un aliat de nădejde în lupta cu apele și nămolul. Care aliat la un moment dat a cedat în fața râului învolburat, asta este, nu întotdeaun vin americanii chiar peste tot, ce să zic.

Revenind în curte, nu se vede și dulăul neprietenos din spatele casei, nu?

Câteva zile în care să zici că ai pus o cortină mai mult sau mai puțin transparentă peste niște treburi și că ai respirat un aer recișor și totuși călduț împreună cu prietenii.

Cu toate acestea, prezența unui personaj fantomatic și semi-obscur, cu ochii acoperiți de un set de rame de baga puternic contrastante cu albul părului de pe tâmplele ordonate în geometria anilor ’70, a îngreunat mult percepția locului, treabă care mă enervează tare pentru că acesta îmi place mult și, totuși, uite, un om l-a făcut inconfortabil (și nu mă refer aici la canapele). Păcat de pensiunea aceea drăguță.

Pentru un week-end cu copiii, e o destinație destul de OK. Un pic problematic cu traficul/ drumul, totuși. Deși tot 3 ore faci din București, drumul pare mult mai lung pentru că este mult mai prost, în valuri practic, seara cu multe camioane, și mare parte din el doar pe două benzi (varianta propusă și cea mai scurtă fiind prin Târgoviște-Cetățeni). Scurt, totuși, timpul. Am început să prefer weekendurile mai lungi. Sau deloc.

Acestea fiind spuse, am ajuns și la 15.000 de kilometri în 6 luni (!)…

Și până data viitoare, închei ciclic în aceeași temă monocromă lemnoasă.

Podu Dâmboviței

Leave A Comment