Bucșoiu Mare. 2.492 de metri și un pic

Bucșoiu Mare. 2.492 de metri și un pic

(Click aici dacă vreți direct la foto și la descrierea traseului)

***

Am ridicat ochii din poteca adâncă acoperită cu jnepeni și m-am uitat în spate, pe cer. Două păsări se jucau acolo sus pe fundalul albastru, atingându-și delicat aripile, survolând împreună înălțimile curate și stâncile aurii în căutarea fericirii. Am zâmbit și mi-am continuat drumul.

*

Dușmanul încă ascultă în telecabina ce pleacă din Bușteni către Babele, chiar dacă e luni dimineață ora 9.00 și coada este deja formată cât pentru 3 cabine în față. E vară. E cald. Sunt concediile din timpul săptămânii ale românilor încălțați în teniși și ale doamnelor ce poartă pe umeri șireturile poșetelor colorate, brodate cu motive tradiționale, ce-și strunesc copiii ce aleargă care-ncotro.

Înghit pe fugă un sandwich. Iar ceea ce era pentru mine, la 7 ani, la fix aceeași coadă, o atmosferă perpetuă de bucurie strâns legată de acel “clear horizon” al lui Hitchcock, acum este încă o zi cu soare ruptă dintr-o deja dubioasă rutină, în care cel mai probabil că tot pe el îl caut. Pe orizont, adică. Și oare unde altundeva să o fac decât sus, departe de râșnițele zilnice?

*

Reperăm, atârnați și atârnată, Brâna Mare și, pentru o clipă, o bucățică de Cruce ce se pitește repede după un colț al Caraimanului, care poate că ne așteaptă, cuminte, pașii… când deodată îmi încolțește o idee despre care știu din prima clipă că va deveni, ca prin magie, o realitate.

*

Bucșoiu. Almighty Bucșoiu.

Eram atrasă ca de un magnet de acest vârf de ceva vreme, tot gravitând în jurul său fără… fără a reuși să-l ating din nou. Plăsmuind în imaginație bucuria momentului în care îl voi regăsi după multă-multă vreme, în toată grandoarea lui Bucegiană (și tot Wagneriană îmi vine a spune), cu toată dificultatea drumului până acolo și cu toată tristețea inerentă despărțirii până la următoarea revedere.

Uitasem cum arată. Și nici nu cred că îi văzusem vreodată creasta întinsă la picioarele mele, altfel decât acoperită de ceață sau de nori, altfel decât pășind pe bâjbâitelea. O creastă nu atât de dificil de atins, cât de parcurs fără a fi stors de energie. Nonetheless, atât de plină de recompense.

*

“Iar te uiți la ceas? Suntem bine, ești prea stresată”. Primesc pentru a 7-a oară această remarcă cu toate că nu mă uit la ceas din cauza stresului, ci doar ca să îmi pot planifica mai bine în cap etapele de parcurs în continuare. Cu toată spontaneitatea mea cu tot, am nevoie de structură… am nevoie să mă simt în siguranță acolo unde am măcar iluzia că acest lucru depinde de mine. Cu toată nevoia de structură… m-am pierdut din nou la nesfârșit desculță prin iarbă, doar pentru a mă bucura nestructurat de faptul că mă aflu acolo.

*

Câtă bucurie în clipele mici. Atunci când te trântești în iarbă, îți arunci rucsacul sub cap și molfăi un dulce cu ochii pe cer. Atunci când bușești într-un mare hohot de râs pentru că self-timer-ul ticăie și tu nu ești gata de poză, nu nu nu, nu ești gata de poză. Atunci când te oprești în loc ca să asculți liniștea și reușești să dai totul la o parte ca să încremenești acolo împreună cu momentul ACELA. Când îți tâșnesc de sub nas 4 cocoși de munte și-ți bubuie inima în piept de sperietură. Când te uiți la loc pe cer. Când ai lângă tine o mână întinsă pe care nu vrei să o apuci, pentru că tu de fapt poți, și când nu e nevoie s-o apuci, dar știi că este acolo.

*

Niciodată nu mi s-a părut atât de lung (și de interminabil) traseul de la Poiana Izvoarelor la Gura Diham. O oră de inventat poziții pentru coborâre (altele decât cele de pe Bucșoiu la Prepeleac), pe un traseu știut cu ochii închiși, pe care obișnuiam să-l tropăi, dar care acum îmi părea din ce în ce mai lung pe măsură ce se scurta. E nevoie de ceva creativitate. Și niciodată nu cred că mi-au tremurat atât de tare mușchii unui singur picior care a susținut eroic mare parte din tură povara lipsei mușchilor și a mobilității celuilalt.

*

Dacă oricare dintre multiplii medici ortopezi sau specialiști în recuperare cu care am avut de-a face în ultima perioadă ar citi această postare sau ar ști cam pe unde mi-am petrecut eu ziua fugind de la birou, pun pariu că și-ar pune mari semne de întrebare în ceea ce mă privește. EU una o fac, ei de ce să nu?

*

Tot acest traseu E greu. E lung. Te stoarce. Te doare. Indiferent. Și dacă ești cu multe povești în spate și ai mai și scăpat din vedere că urmează să îți pui bocancii mai strâmți și nu ceilalți, e posibil să devină o (auto)-tortură. Am spus “e posibil”, nu că a fost. Și până la urmă, cine spune că a fi stors de puteri e ceva rău?

Da, încă târșâi (as in limping) dureros după mine problemele anului(ilor) trecut(i).

Da, am fost suficient de nebună încât să cobor acum și așa pe Traseul Deubel de pe Bucșoiu, venind de la Omu.

Da, am vrut să îmi testez limitele. Da, mi le-am atins. Oare (pe care)? Da, mă simt bine pentru că am făcut-o, chiar dacă nu a fost tocmai ușor, ci dimpotrivă.

*

10 AM – 9 PM. Și câteva ore câștigate desculță prin iarbă. Mdah… I guess I needed to do that.

***

O tură neașteptată și neașteptat de relaxată în ciuda greutăților fizice pe care le-am avut de dovedit. Zona este superbă, iar prinsă într-o zi cu o vizibilitate și claritate atât de mare cât am avut noi norocul să o prindem, este o lecție minunată de geografie/ topografie pentru zona de Nord-Est a Bucegilor.

În Bușteni am ajuns pe la 9, ocupând singurul loc rămas liber în parcarea din fața telecabinei pentru fabuloasa sumă de 10 lei/ zi, în timp ce prietenul cel cu mintea deschisă la cel puțin o parte din nebuniile mele s-a ocupat să plătească taxa de acces în Parc, 5 lei, după colț la clădirea Administrației. Eu insist la acest capitol și mi-aș dori ca treaba asta să fie respectată de toți cei care vizitează Parcul Bucegi (și nu numai), indiferent de toate discuțiile adiacente subiectului. Mie și-așa mi se pare că 5 lei e o sumă prea infimă pentru treaba asta – sunt bani care ar trebui să intre în buna gestionare a problemelor de gestionat, care nu-s puține și care până la urmă ne privesc pe noi toți cei ce iubim muntele.

La Babele am ajuns pe la 10, după vreo 3 ture de așteptat la cabină și de ascultat pe fundal cum se face el nemaipomenit circuitul Piatra Arsă-Lac-Padina-Peștera-Babele-(Sfinx-Vârfu’ Omu-Modoveanu-Mt. Blanc-Everest) cu gipul, și imediat ne-am urnit către Omu PE JOS, prin nisip, unde am ajuns după fix două ore de mers lejer pe platou, trecând ca de obicei de Cabana Salvamont de mai sus de Babele și mai apoi pe la Cerdac, această prispă ce mărginește buza superioară a Văii Cerbului, cu perspectiva ei minunată asupra Colților Morarului.

Spre Padina-Peștera, dispre Platoul Bucegilor

Porțiunea Telecabina Bușteni – Babele – Cab. Vf. Omu (click pe foto pt. slideshow)

Nesfârșitele serpentine din Valea Cerbului

Panoramă la Cab. Vf. Omu

La Omu am zăbovit destul de mult prin iarba din spatele cabanei, privind cu un ochi spre Valea Gaura și cu celalalt spre Crai, într-o atmosferă limpede și clară cum rar o poți găsi într-o zi toridă de vară la înălțime.

Valea Gaura (zâmbesc și-mi aduc aminte de Tăierea Serpentinei)

Vf. Scara și Piatra Craiului

Am învârtit alternative de traseu din punctul Omu mai departe, deși truth-be-said nu-s așa de multe de fapt (către unde ne interesa pe noi adică), și ne-am ridicat cu greu din iarbă în jur de 13.30 cu direcția Bucșoiu – al cărui vârf nu a durat mai mult de 5 minute să ne răsară în raza vizuală, asta chiar în timp ce ne aruncam privirea în abrupta Vale a Morarului, identificând căi de acces (sau mai bine zis de ieșire din ea).

Indicatorul arată appx 1 oră până pe varf și 6-7 ore până la Gura Diham (Bușteni). Iar după un al doilea indicator poteca începe să coboare destul de abrupt și bolovănoso-prăfoso-la vale până într-o șa ce precede mai departe urcușul până pe vârf.

Varful Bucșoiu Mare. Cu nor.

De la Omu spre Bucșoiu

Ei și atât de liniște era în șaua cu pricina, încât iar am aruncat rucsacurile cât colo și-am mai zăbovit oleacă.

Reframing cu Bucșoiu. De pe rucsac.

Urcușul până pe vârful Bucșoiu Mare, venind dinspre Omu, este relativ scurt și nu scoate untul din tine cum ar face-o dacă ai veni cheaun de 4 ore dinspre Prepeleac de exemplu. În foarte scurt timp ești sus, asta după ce treci peste o bucățică de potecă suspendată deasupra unui ghem de flori de colț. Apoi întorci privirea spre Omu și îți confirmi încă o dată de ce traseul suspendat este impracticabil iarna.

Culmea și Turnurile Țigănești

Culmea Țigănești și înspre dreapta se vede subțire poteca până la Refugiul Țigănești

Încotro văzduhul?

Pe-un colț, dupa cum și numele

Căldarea Mălăiești

Vârful e vârf. Filtrat nevoie mare (se mai întâmplă). În rest, liniște și pace.

Și mai apoi începe lunga și nesfârșita coborâre până la Prepeleac (adică la intersecția cu bulevardul traseul Take Ionescu ce leagă Cab. Mălăiești de Cab. Poiana Izvoarelor). De acolo la dreapta și apoi mai departe până la Gura Diham, prin Pichetul Roșu.

Creasta Bucșoiului

Mălăieștiul de sus (sau de jos?)

Intersecția CLAR semnalizată cu Brâna Caprelor, Triunghi Albastru (TA), către Mălăiești

Am mers pe drumul ăsta (adica Bandă Roșie) vreo 6 ore și jumătate, socotind de pe Bucșoiu (7,5 ore de la Omu). Din orele acestea, una a fost petrecută prin iarbă, încă una pe bancuța din Valea Bucșoiului, ca babele, și restul pas după pas la vale pe bolovani și mai apoi pe acea potecă adânc(it)ă prin iarbă și jenepeni și junglă, pe alocuri dublată de câteva lanțuri, abruptă și tare la vale. La fel de tare cum e și la deal.

Un traseu foarte foarte frumos, dar dificil, mai ales dacă ești șontorog. Îmi place mult de tot acest loc.

Postăvaru în față

Golden Hour spre Râșnov

Acea potecă prin junglă și câteva lanțuri (foarte necesare în caz de ploaie). Și poiana din Valea Bucșoiului. O pun că mi-e dragă.

Dacă n-ar fi fost durerile constante și puternice în genunchi, n-aș fi privit acest traseu altfel decât ca pe o plimbare în care de altfel nici nu m-aș fi grăbit vreo clipă să ajung înapoi la râșnița de jos, mai ales că uitați-vă și voi de ce zi perfectă am avut parte. Orișicum, în situația dată, cu atât mai mult n-am putut să mă grăbesc, așa că tot răul spre bine. Măcar acum știu cum stau. Mulțumesc Adi pentru că, încă o dată, ai marșăluit împreună cu piticii din mine. Și pentru că știu că ai fost mereu pregătit pentru momentul în care m-aș fi prăvălit. Noroc că de data asta ai scăpat. Iar eu, pentru o perioadă (până se mai lamurește lumea cu ce lupe se mai uită prin articulația mea), probabil că voi mai scrie de prin turele vechi, așa să mă țină tastatura.

Am zis!

Leave A Comment