Canalul Panama

Canalul Panama

Hai că până la plajele cu surferii din Bocas de Toro către care mă îndreptam cu atâta elan data trecută, cât p’aci să uit de Canalul Panama – sau mai precis de Centrul de Vizitare al Ecluzelor Miraflores, pe care l-am călcat a doua zi după ce am ajuns (pe 7 cărări) în Panama City.

Ceea ce este foarte haios este că noi, cu 2-3 zile înainte să plecăm, discutam pe acest grup de whatsapp al nostru, “Panama Papers”, cu cei care deja erau acolo și care ne întrebau, cam ca la restaurant așa… “Și? Ce vreți să comandați pentru când veți ajunge? Ce program să vă facem prinților? Vreți în oraș, vreți la Canal, vreți pe insule… Cam pe unde?”. Nu cred că am apucat propriu-zis să vă mulțumesc pentru logistică, entuziasm și multe altele, nu?

Iaca :). Am ajuns și la Canalul Panama.

În primul rând că nici nu mai știu de unde am produs acest van uriaș care să ne cuprindă pe toți (14), cert e că a fost produs și am încăput unii peste alții acolo. Absolut cel mai simpatic aspect al acestei vacanțe a fost faptul că aveam o singură vorbitoare de spaniolă în grup, învățată și aia de la tele…vizor din copilărie :), iar cei de prin partea locului nu prea rup pe English cine știe cât, să știți. Nu cred că a fost vreo conversație care să nu fie realmente copioasă, de la “una coche grande grande” de care aveam tot timpul nevoie și până la momentul SF de la plecarea din Costa Rica, în aeroport, când ne-am dus all the way to the janitors ca să îi căutăm lui Suri tubul cu Dory și ăia săracii se uitau la noi prin noi, căci nu cred că au reușit să înteleagă niciodată ce căutam noi de fapt, nici pe spaniolă nici pe English nici prin semne nici nimic.

Booon.

Acuma, revenind, Centrul de Vizitare Miraflores și Muzeul Canalului Panama cu ecluze cu tot – truth-be-said interesant nu zic nu, grandios și mai și, dar vorbim totuși de un turism de mase. Așa că să tratăm ca atare.

Muzeul și punctul de observație se află cam la jumătate de oră de centru cu auto. Nu o să insist neapărat pe multe info – dar să știți că e de vizitat locul, în mod clar – și o vizită acolo presupune atât contactul cu bogata istorie a construcției Canalului, cu diorame și exemple “vii” de la începutul secolului trecut și povești scrise pe pereți, cât și o simulare destul de draguță despre cum este să fii la bordul și cârma unei mari nave care intră pentru a traversa Canalul, cu un ecran uriaș și real-feel-bumps, cât și, cel mai important, căscarea ochilor de pe terasa aflată la cel mai înalt etaj, pentru a vedea fix cum trec navele prin strâmtoarea de fier de la picioarele tale.

Nenică, de mase-de mase, dar impresionant. A super piece of engineering, totul. Și deștept făcut (logic :)), căci navele sunt ghidate cumva printr-un sistem de “vase comunicante” înguuuusteeeee și ridicate undeva in jur de 15 metri, la nivelul celor două lacuri artificiale construite special pentru acest scop (pentru că a săpa efectiv un șanț la nivelul mării ar fi fost practic imposibil). Canalul este oareșcum elevat față de nivelul mării.

Atât cât am putut de gura fi-mii, am încercat să citesc și să parcurg bucățile de istorie a construcției Canalului, care nu o dată a fost considerat imposibil de a fi terminat – noroc (iarăși:)) cu americanii, care au preluat de la francezi nereușita construirii lui și au transformat-o într-o reușită. Mi se pare extraordinar cum acum, la 100 de ani de la realizarea sa, treaba funcționează la fel de bine ca în prima zi. Click pentru slideshow.

S-au pierdut multe vieți la construcție (aproape 28.000), în special din cauza bolilor tropicale și în special de către francezi, care au început-o prin anii 1880. Canalul a fost deschis în 1914 de către americani, care au și fost cei care au finalizat proiectul după ce francezii au capotat. Tot ei au cedat într-un final dreptul de folosință către Republica Panama, care a început să îl administreze efectiv solo din 1999.

Ce să zic… Știți și voi singuri că acest Canal Panama leagă Atlanticul de Pacific și faptul că există a revoluționat practic rutele comerciale. Din momentul apariției sale nu mai e (neapărat) necesar ca navele să navigheze pe lângă Patagonia, prin Strâmtoarea lui Magellan și Capul Horn ca să ajungă de pe o parte pe cealaltă a Americilor. Gata cu Anton Lupan și Ismail, nu mai trecem pe la pinguni, Apolodor și altii, la modul comercial… doar de agrement așa… by choice.

Prin Canal pot trece doar nave ce respectă o anumită mărime (Panamax :)), iar de foarte curând (adica din vara lui 2016) s-a realizat și un al treilea set de ecluze (practic un proiect de expansiune a Canalului, care era deja dat în funcțiune când am fost), ce permit și navelor mai mari să îl tranziteze (New Panamax :)). O nouă bandă de trafic, mai lată și mai adâncă a fost adăugată astfel, dublând capacitatea Canalului.

În cifre?

48 de mile economisesc 8000 de mile pe ruta alternativă. 40 de vase tranzitează zilnic (asta înainte de vara lui 2016). 1 miliard de dolari anual în venituri aduse de utlizarea Canalului (fara noul proiect de expansiune). Deci da. Profitabil, cam, cred.

Hai că nu m-am putut abține de la informații, păi și ce altceva să povestesc de acolo? Cum am târâit podelele în așteptarea navelor melcoase cu 1000 de etaje și cât Subway Surfer s-au putut juca Surina și cu Sami în acest demers? Buluceala maselor? Căci da, a fost multă lume la spectacol. Cum spusei, e un loc foarte popular printre turiști.

Iată-i și pe cei mai mici dintre ei, cum spuneam. Generația XYZW :).

Iar noi? Păi mai întâi ne-am uitat cu mare interes (mai ales eu, care am apărut din nou fix ultima la întâlnirea de jos) la cum au trecut monștrii pe sub noi, și mai apoi ne-am dus să mâncăm pizza în Casco Viejo.

Mai apoi, noaptea urma să ne găsească cântând la pian în holul hotelului, cu bagajele tot acolo (zăceau prin zonă cam de de-dimineață, așa), lățiți pe canapele sub privirile nedumerite ale staffului, întrebându-ne pe bune dacă autobuzul bookănit ca să ne preia pentru un drum de noapte chiar mai vine sau ne înțepăm dureros/ somnoros. Într-un final, cu o întârziere de vreo 2 ore, a venit. Pe la 12 noaptea. Și ne-a dus, preț de vreo 600 de km (în vreo 10-12 ore cred, iată că această rută București-Oradea există de fapt oriunde în lume), până la Almirante, pe coasta cum s-ar spune estică… sau nordică… depinde cum privești :), de unde urma să luăm o barcă până pe insulă (Bocas del Toro). La întoarcere era să ne și scufundăm, tot cu aceeași barcă și dimpreună cu toate bagajele, atunci când aceasta a rămas fără benzină înainte de țărm (ca să nu zic în largul mării) de ne-a remorcat unu’ cu mâna pe bară până la mal, dar asta e altă poveste, suculentă, cu poze, pentru mai târziu.

Acum hai la surferi.

By | 2017-07-29T00:31:01+00:00 January 2nd, 2017|Categories: AMERICA CENTRALĂ, PANAMA, PRIN LUME|Tags: , , , , |2 Comments

2 Comments

  1. Raluca June 24, 2017 at 9:53 pm - Reply

    Foarte foarte tare! Astept urmarea cu barca, ca pe aia nu ne-ai zis-o. Si acu o sa ma uit de Canalul Panama in cifre si etc:-)

    • Ileana Toma June 25, 2017 at 4:21 pm - Reply

      Păi atât de multe ar fi de spus… :). Eu mă strădui cât pot. Sau mai bine zis cât apuc.

Leave A Comment