Mi s-au topit cvadricepșii!

/, TRAIN OF THOUGHT/Mi s-au topit cvadricepșii!

Mi s-au topit cvadricepșii!

Deci am supraviețuit?

Da.

A fost ca la stomatolog, așa cum îmi setasem eu creierașii?

La spital, cam da. Acasă, cam nu.

Normal că acasă nu e ca la stomatolog. Acasă te doare, la stomatolog ai anestezie. Dar e bine să pleci setat așa, ajută la relaxare :).

Orișicum, se pare că am o capacitate bunicică (cel puțin în cazurile legate de propria-mi tăiere) de a uita lucrurile dubioase și de a le păstra pe cele bune. Like eating when you’re SO hungry, pentru că realmente nu am apucat să mănânc cine știe ce cu 1 zi înainte de operație (adică o salată – a se citi salată de salată dintr-o jumătate de salată și o roșie), iar imediat după, all I could think about was food. Nu reacția alergică, nu frisoane, nu amorțeală, none of these. The FOOD :). Și apoi toată lumea din jurul meu. Și Surina curioasă de bandaje, molfăind la cele 100 de bomboane din Tarifa.

Sunt sigură că sunt multe persoane pe lumea asta interesate despre cum decurge o artroscopie la genunchi sau o reconstrucție de LIA și mai exact care-i treaba cu medicii, cu spitalul și cu recuperarea. Numai eu în ultimul an am avut în apropiere câțiva suciți trimiși la RMN și catalogați cu varii rupturi. Cu toții îmbătrânim. Cu toții ne uzăm. Mai ales dacă avem în plan să mai și trăim puțin, unii dintre noi mai on the edge decât ceilalți.

Dar medicina… medicina se dezvoltă, crește, avansează! Mă bucur că am facut operația acum și nu acum 7 ani de exemplu, sunt sigură că dpdv medical a fost de multe ori mai bine. Nu o pot lăuda suficient pe Dr. Cristina Pătru, trebuie să rezerv niște paragrafe speciale pentru profesionalism și implicare și toată siguranța pe care a reușit să mi-o confere din momentul în care am cunoscut-o acum 7 ani și până în ziua de astăzi și sunt sigură că și pentru mult timp de-acum înainte. Plus că, m-ar mai fi operat pe mine mâna dreaptă prietenul meu bun bun foarte bun Mihnea? Mi-ar mai fi dat mie anestezie prietena mea bună bună de tot Irina? Nu minimizez nimic din ce sunt ei ca medici și ca profesioniști, însă pentru mine ei sunt în primul rând oamenii mei dragi cu care împart bucurii și certuri și planuri și distracție și supărări :). Și aparent și sala de operație :).

20160528-IMG-20160510

Eu nu mi-s doctor, deși cred că mi-ar fi plăcut să fiu. Așa că tot ce pot relata este experiența de traumatizat de acum 7 ani, cea de pacient operat de acum, și cea de recuperare atât de atunci cât și de acum, căci sper să fie similare, mai ales în ceea ce privește rezultatele. O să le iau pe rând dar haotic, așa cum v-am obișnuit.

20160427-20160427_223621La spital am plecat cam pe la aceeași oră la care plec de obicei prin ture :). Motiv pentru care l-am și deschis cu cârjele mele turcoaz care vă zic, au FOST remarcate. Sincer? Ca la hotel :). Eu una și atunci și acum și în continuare am senzația că-s în vacanță, nu în concediu medical.

Orișicum m-am simțit o prințesă de la bun început. E-adevărat, confortul oamenilor cunoscuți și prieteni prin preajmă este senzațional, dar nu numai despre asta este vorba. Este vorba că totuși în sistemul privat, din momentul în care intri pe ușă și până ieși, mi se pare că ești mai safe (apropos și de nosocomiale) și ești mai băgat în seamă decât prin alte părți. Iar cel puțin în cazul meu, a fi băgată în seamă (mai ales în situații din astea) makes all the difference. De aia probabil că am și ales Medlife și am și reușit să îmi mențin o stare de spirit hiper-pozitivă și relaxată în ciuda tuturor durerilor și (aproape a) tuturor nopților nedormite de atunci și până acum (vreo 75% cam așa).

Și deci? Cum decurg lucrurile?

Întâi ajungi în cameră și te speli cu dezinfectant și primești hârtii de semnat și stai cuminte și-ți răspunzi la comentarii și încurajări pe Facebook până intră pe usă ca o tornadă prietena plină de viață și zâmbete, indiferent că ei îi este de fapt mai greu ca și ție și are emoții mai mari ca tine și e stresată și mai și. Nu știu dacă știți, dar vă zic eu: pentru medici este greu să trateze prieteni, în special dintre cei apropiați, pentru că se amestecă multă grijă cu multe ramificații și mă opresc aici. Chiar cred că e destul de tough.

Și mai apoi vine o doamna și îți spune gata. Și tu, care nici nu te-ai gândit la cum o să se întâmple efectiv lucrurile, pentru că deh, mintea ta umblă în cu totul și cu totul alte părți, te trezești mergând pe un culoar amintindu-ți abia atunci că la cezariană te-au dus cu căruciorul, iar acum mergi propriu-zis la tăiere pe propriile picioare. E interesant, vă zic. Iar cazul meu e minor, să ne gândim o clipă la cei cărora chiar le depinde viața de cum merg lucrurile înăuntru. E de natură să aducă din nou în tine o doză foarte mare de self awareness, la fel ca și cu Norocul, Plușul și Poliția Română dacă  vă mai amintiți. Experiențe safe, până la urmă, pe care e ușor să le poți povesti relaxat după aceea.

Așa… Și intri în sala de operație unde nu recunoști pe nimeni, deși ochii tăi o caută pe d-na doctor ca pe focul viu, dar jur că toți, băieți sau fete, arată la fel sub costumele acelea verzi și bonetele și măștile și toate gadgeturile pe care le vezi numai în filme.

Într-un final o recunosc printre ustensile, nici acum nu sunt sigură că ea era, dar totul se întâmpla prea repede și n-am avut timp de prea mult focus.

Mă abordează imediat un domn care nu-mi dau seama dacă zâmbește pe sub masca aia. Eu una eram toată numai un zâmbet, ca să vă explic.

– Ce faci, Ileana? Uite, o să îți dau să semnezi niște hârtii, zice el cu o voce hipercunoscută din care țâșnea emoția și profesia. A completely new Mihnea, și mai diferit față de cel care mi-a făcut injecția în genunchi și care m-a readus în simțiri dupa aceea acum vreo câteva luni. Pe bune?! Tu ești?

Apar și niște ochelari pe care nu îi știu.

– Ce faci? Ești OK? Hai că începem imediat. Și dispare printre rafturi mobile și ace. Irina. De când nu am mai vazut-o cu ochelarii? Chiar toată lumea e nouă și diferită pe aici?! :).

În jurul meu forfotă. Aș mai fi stat să mă uit la ei, mi se parea tare interesant… mă tot uitam care o fi masa de operație, singurul obiect de mobilier care se potrivea cât de cât cu imaginea mea despre o masă de operație era o chestie fix cât mine, dacă nu chiar mai mică, la nivelul pulpelor mele și cu gaură pentru cap și cred că ceva mai scurtă sau scurtabilă decât picioarele mele, totuși. Să-mi zică cei ce știu, că pe mine m-au invitat să mă întind și mi-au pus un paravan peste care le vedeam doar capățânile celor doi îndemânatici, el în dreapta, ea în stânga. Până la umeri, așa.

Mai departe mă rastignește un domn și îmi leagă mâinile pe niște suporturi (“gata, de acum încolo totul e la latitudinea lor”), nu înainte de a-mi înfige o branulă în mâna stângă. Sau cum ar veni: “He rapidly started an IV in my left land” :).

Apare și Irina cu o siringă prin numita branulă și cu un “Da-ți-mi 5 minute!” pe buze, zâmbind pe sub mască ușor precipitată pentru că vede că toată echipa e gata și așteaptă să înceapă.

Îmi împinge ceva înveselitor și liniștitor prin firul de plastic, și apoi cu o viteză de nedescris, primesc o rahi-anestezie căreia abia îi simt înțepătura și încă o injecție sus aproape inghinal în coapsă – așa numitul bloc femural care avea să îmi țină întreg piciorul amorțit până seara. Easy! (pe cuvânt că m-au durut mult mai rău Clexanele de după, cred că din cauză ca mi le-a făcut Mengele :). Am încercat să-mi fac și eu vreo doua singură, m-am cam topit printre ele, mai ales la prima, să vă zic sincer – după aia mi s-a părut ceva mai ușor. O altă experiență și asta, închid paranteza).

Și gata! Lumea începe să lucreze acolo la mine, fără ca eu să îmi pot da seama că deja o face, desigur. Cred că substanțele alea acționează în ordinul minutelor sub 5 cum s-ar spune și au orișicum multe alte proprietăți în afară să te amorțească :).

Sunt multe proceduri care se fac: se golește piciorul de sânge cu un fel de garou, se calculează și se fac inciziile, se verifică care-i treaba prin articulație, tu vezi pe monitor niște chestii din care nu întelegi nimic și niște unelte care seamăna cu spărgătoarele de nuci din inox (asta ca să nu zic cu niște patente), se recoltează grefa, se prelucrează, se măsoară cu rigla :), se mai dau niște găuri, se introduce grefa, se prinde într-un mod total interesant pe care deși nu l-am priceput cu totul, e ceva de genul, trebuie să zic acuma deși mă gândeam să scriu în altă postare despre asta.

Deci grefa (adică noul ligament) este prelevată din proprii mușchi ischiogambieri – respeciv semitendinos și gracilis în cazul meu. (Mai există și varianta recoltării din tendonul rotulian, așa numitul procedeu os-tendon-os/ bone-tendon-bone sau BTB). Se împletește ea cam cum îi împletesc eu pleata lui Suri :), și mai apoi se introduce oblic în articulație cum ar veni, cu un capăt prins într-un șurub bioresorbabil în tibie și celălalt ținut stabil cu un soi de plăcuță fixata pe exteriorul femurului. E foarte interesant. Plăcuța aceea îmi amintește de niște mici chestii de plastic dreptunghiularo-ovale care se folosesc să țină întinse cordelinele de fixat cortul, știți? Uite dacă e cineva curios, ilustrativ (deși cred că nu e fix ca la mine, căci eu nu am 2 plăcuțe, am doar una și un șurub, și în ele aparent este folosit un alt tip de grefă decât cea a mea, dar asta am avut la îndemână).

Cu totul 2 incizii în formă de X sub rotulă, o tăietură verticală de vreo 3 cm la capătul de sus al tibiei și o gaură subțirică, presupun de la ceva găuritoare – broșă-ghid se cheamă – care presupun că a servit la găurirea oblică a femurului înspre asigurarea grefei, undeva pe exteriorul coapsei, deasupra genunchiului. Nu știam că mai este și această gaură pe listă, am fost suprinsă să o găsesc pe mine la bandajare a doua zi :)).

Apoi m-au cusut, apoi mi-au pus piciorul într-o atelă ghipsată să nu carecumva sa-l sucesc peste noapte și gata.

Undeva in-between, cum mă uitam eu la toată lumea așa (și mă jucam cu sfoara cu motocei la capăt de la stâlpul hornului), am primit un selfie :), și le-am spus tuturor că sunt așa de frumoși și că mă bucur că mă aflu acolo. Aș vrea să vad filmarea acestei operații vă rog, s-a ocupat cineva? Eu știu că nu duc lipsă de imaginație și altele, dar chiar aș vrea să mă văd vorbind pe masa de operație, pe bune (și pe voi mustăcind pe sub măști). Că de adus aminte prea multe nu-mi mai aduc… eu nu știu Irino ce mi-ai pus în perfuziile alea, dar ai avut dreptate când mi-ai spus că o să uit multe din cele câte mi se vor întâmpla… deși am stat cât am putut eu de sharp pe tot parcursul intervenției (bâțâind cu logoree în toate părțile spre disperarea tuturor), tot ce-mi aduc aminte clar din ea e selfie-ul, niște discuții lungi cu tine care nu se mai terminau dar nu mai știu despre ce, câteva imagini de pe monitor cu grefa mea cu repere colorate cu albastru, că îmi spunea Dr. Pătru că am o super-grefă și că a curățat meniscul și că mai am ceva și la rotulă :), că v-am iubit mult, și pe Mihnea că-mi cosea găurile și lucra la ghips și din nou pe Dr. Pătru manevrând niște ustensile care mie mi s-au parut aurii, așa. Sunt sigură că nu erau nici pe departe :).

Plecarea din acel loc rămâne un mister. Când am fost pusă pe pat nu știu, rețin că am plecat cu tot cu el de-acolo pe roți, așa o fi? Oare oi fi adormit, poate, cu tot self-awareness-ul meu cu tot?! Mi-aduc aminte însă când am ajuns în rezervă și am început să mă scarpin și am auzit pe hol cum cineva vorbea despre mine la persoana a treia: “Se scarpină!”, de parcă urma să fac un atac de cord. Poate că un șoc anafilactic, posibil, deși mă îndoiesc, sincer. Mi-au pus un cocktail prin firicelul de plastic și au plecat. Am rămas dârdâind cu frisoane, bucuroasă de experiență, în așteptarea oamenilor cu halate albe care să îmi povestească cum au decurs toate cele. Am cerut în final o pătură electrică și m-am încălzit.

E ceva cu adrenalina asta din sala de operație. Eu cred că poate deveni addictive pentru unii mai predispuși către asta (mă refer la medici, haha :)). Ca și feeling (profesional sau nu), eu cred că o pot compara cu emoția live-ului din televiziune, cea din platoul de filmare. Am trăit-o, o știu, e mișto. Am regăsit-o puțin acum, să știți. Și poate cu vânturarea acțiunilor live la bursă, sau cu discursurile înflăcărate. În orice caz, numitorul comun este LIVE-ul.

Știu că sună dubios elanul meu. Dar este cel care mi-a ținut atitudinea pozitivă. Împreună cu o curiozitate mâncăricioasă. M-am câcâit cu decizia acestei intervenții 7 ani de zile, dintre care primele 6 luni au fost destul de chinuite cu recuperarea inițială, apoi următorii 6 ani m-am bucurat de o recuperare eu zic completă fără instabilitate, fără probleme, cu activități sportive destul de intense (în orteză multe dintre ele), dar și de o nouă entorsă tot la ski cu care m-am cam chinuit din nou câteva luni, și mai apoi cu încă una mai nasoală pe fondul apariției unei instabilități ceva mai puternice. Care m-a și condus către decizie. Deja corpul îmi dădea semne nemaidate, așa ca era firesc să intervin în acest sens. Și să încerc să fac din asta o experiență cât mai placută. Ideea de non-urgență și non gravitate de fapt a situației, e o perspectivă tare faină din care să te uiți cât poți tu de liniștit la problemă.

Că preț de 2-3 săptămâni m-au durut toate cele de n-am mai putut și am dormit din bucăți aproape exclusiv sub 4 ore? It comes with the territory. Nu e chiar o felie de tort. Dar am învățat să merg în cârje (mă rog, un fel de-a spune, era să iau la trânte… încă mă împiedic în ele).

Regret că nu am făcut operația mai devreme? Nu. Nimeni nu poate spune nimic despre nimic, cum s-ar spune… Am făcut-o acum și mă simt bine așa.

Deci… închei așa, în același stil dubios cu care am abordat lucrurile (până și pentru mine e dubios, pe bune):

Pe un pat, sub gheață/ Un genunchi zvâcnește
Cvadricepșii se topește/ Pe când greutatea crește

Hehe… în amintirea poemelor aparținând celebrului grup #nesănătosu’, să știți.

Asta a fost cu aspectele live-life de la spital. Data viitoare vă zic și chestiuni mai tehnice și serioase, atâtea câte am priceput eu în 7 ani de discuții nesfârșite pe marginea acestui subiect.

Marți încep recuperarea. Mai am elogii pentru încă cineva la capitolul ăsta, țin secret, nu zic cine :). Așa sunt eu, norocoasă, înconjurată numai de oameni faini și simpatici.

Vă mulțumesc tuturor pentru grijă.

By | 2016-11-28T12:19:16+00:00 May 29th, 2016|Categories: RECONSTRUCTIE LIA, TRAIN OF THOUGHT|Tags: , , |1 Comment

About the Author:

Eu? Iubesc munții încă din copilărie și îi păstrez tot în copilărie și în viața mea de om mare. Cu grijă. Călătoresc mult și îmi doresc să înrămez undeva felul în care m-a primit și am văzut lumea. Cu interes și cu respect pentru toate locurile în care merg. Fotografiez momente și lucruri și locuri. Îmi plac cuvintele, muzica, cerneala și ideile așa cum se leagă și așa cum sar ele din trenul gândirii. Informații de folos pentru voi? Sper, căci e tare fain să descoperi. Șiruri de bile colorate în biblioteca memoriei? Cu siguranță. Mă bucur mult atunci când le pot povesti undeva (adică aici) sau atunci când alții găsesc răgazul sau interesul să le consulte (adică tot aici). Și zic așa: acum sau cândva, când om crește noi mai mari sau om rămâne tot copii, am să păstrez acest loc numai bun de scormonit. După informații, dacă vă trebuie, dar și după altceva, chiar și mai important: o părticică din noi. Vă mulțumesc pentru fiecare vizită și… bucurați-vă care cum puteți, după posibilități.

One Comment

  1. Doina Tudor June 6, 2016 at 1:46 pm - Reply

    Bine ca s-a terminat! Sigur, mai e recuperarea! Sa fii la fel de hotarata sa te vindeci perfect ca pana acum, in ciuda suferintei inerente, de care totusi cred ca in mare parte ai scapat! Asa te incearca viata, ce sa-i faci!
    Cu mult drag,
    Doina

Leave A Comment