Bun venit în spațiul meu public

Bun venit în spațiul meu public

Unde (din când în când și total inconsecvent :)) digitalizez diverse.

Eu?

Iubesc munții încă din copilărie și îi păstrez tot în copilărie și în viața mea de om mare. Încurajez și pe alții la fel. Călătoresc mult și îmi doresc să înrămez undeva felul în care m-a primit și am văzut lumea. Fotografiez momente și lucruri și locuri. Îmi plac cuvintele, muzica, cerneala și ideile așa cum se leagă și așa cum sar ele din trenul gândirii.

Mă bucur mult atunci când le pot povesti undeva (adică aici) sau atunci când alții găsesc răgazul sau interesul să le consulte (adică tot aici). Și zic așa: acum sau cândva, când om crește noi mai mari sau om rămâne tot copii, am să păstrez acest loc numai bun de scormonit. După informații, dacă vă trebuie, dar și după altceva, chiar și mai important: o părticică din noi.

Vă mulțumesc pentru fiecare vizită și… bucurați-vă care cum puteți, după posibilități.

Ileana

Să-i Lași Să Fie

Home/FOTO, P-52, TRAIN OF THOUGHT/Să-i Lași Să Fie

Să-i Lași Să Fie

– Mami, cu ce începe “hartă”?

– Cu H, draga mea.

– Am vazut cu ochii mei ceeevaaa… ce începe cu H… și care ne arată drumul spre comoară.

– Mami, care e H?

– Uite așa, gărgăriță.

– Seamănă cu M, de la MAMI, nu-i așa?

– Seamănă. Numai că e o singură linie, la mijloc. Nu-s două care să coboare. Unește drumurile fix la mijloc, de la aceeași înălțime. Ca un pod peste o apă.

– La fel ca podul pe care l-am văzut ieri pe pârtie peste apa înghețată?

– La fel la fel.

– Seamănă cu o bucățică de șină de Chuggington.

– Seamănă. Dacă am pune mai mulți de H unul peste altul ar ieși chiar o șină de tren. Cu cât punem mai mulți de H, cu atât mai lung este drumul.

O priveam în prima zi din spatele parapetului unde mă ascunsesem ca să o văd cum se descurcă. Stătea gârbovită ca o băbuță cu capul în jos, îngreunat de casca mare albastră cu steluțe și cu ochelarii de ski sprijiniți strâmb cu propriile mânuțe între nas și frunte, cu vesta reflectorizantă de la școala de ski peste geacă, în timp ce banda de baby ski rula sub ea cam ca o șină de tren, întreruptă din loc în loc de îmbinări metalice în formă de H.

Înconjurată de copii, toți ca niște pinguini fosforescenți, părea însă singură. E tristă, îmi spun. Offff… Dar ceva mă oprește să ies din spatele parapetului și să o las să mă vadă, riscând asfel să compromit întrucâtva începutul carierei ei de slalomistă.

Dar nu despre asta este vorba. Slalomistă poate să înceapă să fie și la anul sau să nu fie deloc, dacă nu-și dorește. Ceva îmi spune să aștept acolo să termine și să mă duc să o iau abia la sfârșit, așa cum ne-a fost înțelegerea atunci când ea a vrut să meargă la grădinița de ski, către care a zbughit-o fără prea mari rețineri (ar fi fost și greu să n-o facă, într-o cameră imensă plină cu jucării, copii și desene).

Offff… Ceva îmi spune să o las liberă să își trăiască acolo pe bandă și pe pârtie lucrurile și lumea. Să o las, ca să-și poată forma singură părerea despre ceea ce e pentru ea o halcă întreagă. Ceva mă oprește să îi stric aventura, chiar și atinsă de o umbră de tristețe așa cum e ea, a unei zile de autonomie, atâta autonomie câtă e posibilă la 4 ani. O să vorbim noi amândouă despre tristețea aceea diseară. Dar acum ceva mă ține pe loc și mă uit la ea cum este bosumflată în barbă și o las să își gestioneze singură treaba asta. Dacă aș ieși acum să mă vadă, aș strica totul. Și o să sară peste experiența de a fi ea așa cum este ea, tristă sau veselă, bosumflată sau entuziasmată… ea. Fără mine. Iar eu stau pe margine și urmăresc bucuroasă și cu emoție și cu nesiguranță și cu atenție tot ce i se întâmplă și ce înseamnă să trăiești la 4 ani. Știu, probabil că nu îi convine prea tare treaba asta…

Plec apoi și mă întorc după ceva timp să o iau.

– Cum a fost șoricelule, azi la grădinița pentru schiori în devenire?

– A fost bine, mami. Și îmi povestește multe, neobșnuit de multe pentru câte povestește ea de obicei.

– Ți-a plăcut?

– Mi-a plăcut. Dar am și plâns puțin, la sfârșit.

– Păi cum așa? De ce?

– Păi mi se facuse dor de mami.

– Offff!

Și puțin mai târziu, în aceeași seară, în timp ce coboram amândouă scările unui pod din oraș:

– Mami, să îți spun ceva: tristețea are culoarea albastră.

Ma duc imediat cu gândul la filmul Inside Out pe care l-am văzut împreună acum mai bine de jumătate de an. Iată cum răsar la suprafață lucruri, unul câte unul.

– Mami, tu știi că mie astăzi mi-a dat miss skiuri roz cu delfini și cu sirene?

– Serios, piticule? Cum așa, că eu am văzut că toate schiurile erau la fel pentru toți copiii? Și nu erau roz…

– Serios, așa. Mi-au dat numai mie, pentru că știau că așa îmi plac mie.

– Măăăăăi. Chiar așa? Și mi le arăți și mie, care erau?

– Păăăăăăi, nu pot, că le-au pierdut.

Zâmbesc înduioșată. Ce frumos și-a fabricat povestea mintea ei mică dar mare…

– Suri, mai vrei să mergi și mâine la grădinița de ski, ca să înveți sa schiezi și să putem merge cu toții să ne dăm de sus?

– Da mai vreau. Mai merg.

– Îi povestești și lui Alex cum a fost? Poate îl convingi și pe el să vină?

– Alex, stai, stai. Stai să îți spun ceva. Nu vrei să vii și tu la grădinița de ski, cu prietenii? Să știi că a fost frumos. Chiar dacă a fost mai greu la sfârșit și mi-a fost dor de mami, tot a fost frumos până la urmă.

A doua zi m-am dus liniștită să o aștept la vedere și am râs împreună despre skiurile de 90 de centimetri și pizza. Prima la show-off din toată trupa de copii, cu gura până la urechi. După trei zile nu a mai vrut să meargă la grădinița de ski. A supărat-o ceva. A coborât însă cu noi pe schiurile ei mici între cele mari, sau legată de ham, o pârtie lunga de 4 kilometri.

Nu-i stă în fire să fie așa de verbal de înțeleaptă și înțelegătoare. De cele mai multe ori, cu toate eforturile mele, tot ajungem la ciocneli puternice exprimate între personalitățile noastre la fel, câteodată de 4 ani fiecare. E atât de greu (și de frumos în același timp) să îl lași pe celălalt de lânga tine să fie… Îmi iese atât de rar treaba asta :).

– Mami, știi cât de mult te iubesc?20160104-DSC_7587

– Cât de mult?

– Te iubesc până la 10.

– Și eu pâna la 100.

– Ba eu te iubesc o mie.

– Ba eu zece mii.

– Ba eu o sută.

Și apoi mă strânge tare tare în brațe. Și nu mă mai lasă să mă mișc de-acolo.

Nu îmi vine să cred că este exact ca mine. Sau că eu sunt în continuare ca ea?

By | 2016-11-28T12:19:16+00:00 January 9th, 2016|Categories: FOTO, P-52, TRAIN OF THOUGHT|Tags: , , |4 Comments

About the Author:

Eu? Iubesc munții încă din copilărie și îi păstrez tot în copilărie și în viața mea de om mare. Călătoresc mult și îmi doresc să înrămez undeva felul în care m-a primit și am văzut lumea. Fotografiez momente și lucruri și locuri. Îmi plac cuvintele, muzica, cerneala și ideile așa cum se leagă și așa cum sar ele din trenul gândirii. De folos altora? Șiruri de bile colorate în biblioteca memoriei? Cine știe… Mă bucur atunci când răsar momente în care le pot păstra undeva (adică și aici) sau atunci când alții găsesc răgazul sau interesul să le consulte (adică tot aici). Vă mulțumesc pentru fiecare vizită și… bucurați-vă care cum puteți, după posibilități.

4 Comments

  1. auroranegulescu January 10, 2016 at 9:27 pm - Reply

    M-ai induiosat pana la lacrimi!Si iti mai faci reprosuri privind comunicarea!Sunt recunascatoare ca va am.Intr-adevar, cand da de greu, ii e dor de mami.Are si de ce!Sa fiti sanatoase

  2. doina January 10, 2016 at 10:07 pm - Reply

    Asa este! Sunteti ca doua picaturi de apa! Nespus de scumpe si sofisticate amandoua! Va sarut,
    Doina

Leave A Comment