Bun venit în spațiul meu public

Bun venit în spațiul meu public

Unde (din când în când și total inconsecvent :)) digitalizez diverse.

Eu?

Iubesc munții încă din copilărie și îi păstrez tot în copilărie și în viața mea de om mare. Încurajez și pe alții la fel. Călătoresc mult și îmi doresc să înrămez undeva felul în care m-a primit și am văzut lumea. Fotografiez momente și lucruri și locuri. Îmi plac cuvintele, muzica, cerneala și ideile așa cum se leagă și așa cum sar ele din trenul gândirii.

Mă bucur mult atunci când le pot povesti undeva (adică aici) sau atunci când alții găsesc răgazul sau interesul să le consulte (adică tot aici). Și zic așa: acum sau cândva, când om crește noi mai mari sau om rămâne tot copii, am să păstrez acest loc numai bun de scormonit. După informații, dacă vă trebuie, dar și după altceva, chiar și mai important: o părticică din noi.

Vă mulțumesc pentru fiecare vizită și… bucurați-vă care cum puteți, după posibilități.

Ileana

Avalanșa

O zi de excepție care no way, nu, nu încape într-un metru cub

Văd un nor fin de vată amestecată cu praf de zahăr rostogolindu-se pe vâlcel, îndesind ninsoarea și așa abundentă. Îmi dau seama ce-i cu el și cu toate astea în primele secunde încremenesc. Rămân înțepenită de uimire, față în față cu pulberea, fără să clintesc… nu pot… creierul meu nu dă mușchilor nicio comandă de acolo de sus, de la turnul de control. Ce liniște sufocantă… Prima avalanșă cu care mă întâlnesc vreodată. Clar, se duce pe vâlcel în jos, nu pare a fi foarte mare. E uimitoare, înfricoșător de frumoasă. Las placidă imaginea ei să mă atace, iar secundele se dilată și se rotunjesc în minute întregi. Sunt safe. Și totuși norul se dispersează către noi… mai bine mă țin. Vine cu greutate dar fără viteză și rostogolește la vale bulgări și crengi. Deci așa curge o avalanșă… Se oprește în dreptul nostru, la mai puțin de 100 de metri, mai încolo pe coastă. Uimirea se transformă în zâmbet. Văd o jachetă albastră. Și un fes portocaliu. Unde-s cei din spate? Tremur puțin? Ce fel de zi e asta?

Mai târziu râdem. Facem haz de trenul ratat și ne gândim cu toții “Ce bine, poate, că l-au pierdut?”.

Avalanșa a trecut pe lângă noi la circa 3 minute după traversarea primului vâlcel, în drumul de la băncuța cu izvor către Refugiul Coștila, în această tură întâmplată indiferent de codul roșu de ninsoare ce amenința fix în același interval aproape toată țara. Până și biletele de tren au fost luate în avans cu câteva zile, ca să fim absolut siguri că mergem.

Ne place aventura.

20160117-DSC_7609

Cu o zi înainte, ora 23.00, acasă. Lumea doarme. Hai să pun din bagaje. Până la urmă am renunțat la planul cu creasta Baiului, e prea nasoală vremea, o să mergem pe undeva prin pădure pe la bază. Hai să pack lite, cum s-ar spune.

Iau telefonul. Deja nu mai pot urmări tonele de mesaje de pe grup.

– Băi Adi (care își petrecea noaptea fotograf la un botez), îmi iau colțarii?

– Nu-i mai pune, zice el, care trecuse la fel de atent ca și mine prin sutele de mesaje adunate pe grup.

– Bine, zic, și ezit când îi scot din rucsac. Dă-i încolo, că ne plimbăm prin pădure. One of those thoughts care nu s-a materializat atât de mult încât să se și oprească în creier.

Ora 05:15, acasă. A nins absolut toată noaptea, sunt cel puțin 20 de centimetri pufoși pe jos. Pun bocancii de iarnă ai Ralucăi, aproape noi și nepurtați, găsiți întâmplător în dulap. Ce bine! Mă urc în taxi și pornesc printr-un peisaj de poveste care mă va însoți mai apoi toată ziua.

Ora 05:40, Gara de Nord, peronul 9. Sunt prima. Beep. Adi cu Raluca nu știu dacă ajung la tren. Mai trec 5 minute, apar Răzvan cu Lucian. Iar Paul cu Lili întârzie, e foarte posibil să-l rateze…

… L-au ratat :). Alergând disperați pe peron, apucând totuși să arunce unul din rucsacuri în tren, împreună cu camera foto, dar l-au ratat. Pfiiiu! Râdem… Râd… deci nu mi se întâmplă numai mie. Ce tare! Ce frumos și aventuros începe ziua. My style. Chiar dacă sunt obosită și nu în cea mai bună formă posibilă.

Preț de tot drumul până la Bușteni am parlamentat pe unde să mergem. Tot vagonul a fost înștiințat de planurile noastre. Am trecut pe rând de la Baiului la Azuga la Predeal la Timiș în Postăvaru la Trei Brazi în Piatra Mare la Sinaia la cotă la Poiana Stânii la Diham la Mălăiești la Refugiul Coștila. Au fost date inclusiv telefoane trezind diverși cabanieri pentru diverse informații. În final am ajuns să sun chiar și după o sanie cu cai care să ne ducă la Gura Diham. BTW, se poate și asta să știți, zăpadă să fie, care aveți drum pe-acolo sunați la cabană că-s sigură că e o experienta tare faină. Eu o să merg cu Surina la proxima.

În spatele nostru, supărare mare. Cei doi sprinteuri nici nu puteau să vorbească la telefon de supărați ce erau. Cumpărară bilete la urmatorul tren (ce nemernici, CFR-ul asta din secolul 18, n-au vrut nici măcar să le schimbe biletele) și… se stricară locomotiva! Din lac în puț, care este. Ne vedem când ne-om vedea, în ce oraș momentan nu știm… haotic.

Printre trăncăneli și contre decidem. Linie întinsă până înspre Refugiul Coștila, la plimbare prin pădure noi 7 și încă vreo 2-3 nebuni în gumari cu care ne-am întâlnit pe drum.

Plecarăm ca de obicei de la Căminul Alpin, adică mai precis din cârciuma de la Hotel Caraiman unde am băut slash mâncat în așteptarea împraștiaților grupului :), și mai departe scrie-n carte. Nu stau să povestec despre poteca prin pădure, mai bine vă las s-o vedeți singuri. Vorbim despre drumul clasic până la Refugiul Coștila, Triunghi Roșu și la stânga, despre care oi scrie când voi transforma în pixeli serata de pe Valea Coștilei de acum 3 săptămâni.

20160122-12620750_662030590606555_1668242282_o

Ce-aș vrea să rețin și eu și toata lumea sunt tonele de zăpadă tip Iarna pe Uliță, tip Andersen, tip Andreescu tip ce vreți voi și reînvierea amintirii iernilor copilăriei mele în care ningea până la clanță și ieșeam cu patinele de gheață pe stradă în fața curții. Pe cuvânt că m-am aruncat în zăpadă de multe ori tura asta, era prea îmbietoare și moale și pufoasă. A nins încontinuu absolut toată ziua. Nu e de mirare ca s-au pornit supraîncărcările la vale, la câte tone de zăpadă proaspătă erau căzute.

Click pe foto pentru slideshow

Iarna, drumul până la Refugiul Coștila e în general ușor, asta până dai de pantele ceva mai abrupte (după izvor în sus) și realizezi că faptul că ai decis într-un moment de aiureală să nu-ți pui colțarii în rucsac a cam fost o tâmpenie. Mai ales că lately stabilitatea mea pe picioare e cel puțin precară – cu 3 săptămâni înainte făcusem un flic-flac în potecă, fix tot pe-acolo, de m-au cules dragii de ei de pe jos neînțelegând (nici eu de altfel) cum de am ajuns la un metru mai încolo în râpă practic fără să-mi dau seama (mi-a sărit dintr-o dată genunchiul, în orteză fiind), mai ales că orteza aia e super incomodă la urcuș, mai ales că multe. Așa că fără să-mi dau seama am ajuns să mă chinui ca naiba urcând niște alunecușuri – pe bune că ajută mult colțarii pe porțiunea respectivă – se poate și la bețe/ piolet, dar dacă ești mai împiedicat așa, ca mine, de ce să te riști aiurea?

Urcai mai agățată, mai impinsă, cum urcai, asta până când vuiră norișorul pe la picioarele noastre cum spusei, după primul vâlcel. Trece momentul, în 5 minute eram în dreptul celui de-al doilea vâlcel, proaspăt măturat și el, căci tot ce veniră de sus se scurseră practic la vale pe unde putură :)… ce tranziție oltenească pe capul meu bag samă, nea Mărine, hai și cu niște zaibăr că am amestecat de tot stilurile de scris în seara asta :)…, moment în care hai să ne regrupăm și să vedem care-i treaba. Paul tocmai se scufundase până la brâu în zăpada proaspăt alunecată și instabilă, refugiul se vedea printre copaci, dar vedeți voi, mai trebuia trecută și Valea Coștilei în sine până a putea ajunge acolo, iar vâlcelele cu care ne întâlniserăm noi pe drum erau niște glume pe lângă dânsa, desigur.

Ilustrativ, căderea de zăpadă de pe vâlcelul 2

Cam pe-aici e zona… foto nu-s chiar în ordine

Sapă Adi un tunel pe vâlcelul 2 :)… Exagerez și io puțin acum, să creștem drama… :)… Să fim serioși acum, se vede că era o traversare de 20 de metri, dar, mă rog, dacă plecai la vale cu ea, plecai la vale cu ea cu tot, e-adevărat :); … se leagă cu o cordelină de un brad just to be extra safe și purcede împreună cu încă doi temerari spre evaluarea traversării Văii Coștila propriu-zise. Ceasul cam 3 sau 4 după-masă iar rafalele de vânt de 80 la oră care coborau viscolind totul în cale pe numita vale, împreună cu cantitatea de zăpadă acumulată care stătea să cadă cu noi cu tot și lipsa unei asigurari suficient de lungi cât să putem trece safe pe partea cealalată ne-au făcut să luăm decizia să ne întoarcem din drum înainte de a face ultima traversare către refugiu, asta pentru a evita să coborâm direct în Busteni împinși de vânt din pupa și luați pe sus de pudra de zahăr. Poetic, așa :), ne-am întors carevasăzică. După ce ne-am bătut nițel cu zăpadă.

Cum ne-am întors? Păi cântând în gura mare de la Oda Bucuriei până la Mihaela Runceanu (moment în care mă sună mama panicată la fel ca toate celelalte 6 mame din grup :), că pe unde umblăm și ce facem pe mama codului… “Iaca ne simtem bine, zic, cântăm prin pădure”) și personal găsind mai ușor să alunec pe fund la vale pentru plusieur de control, în amintirea vremurilor când mă dădeam cu sacul. Acum mă dădeam cu goretexu’, s-au schimbat vremurile, economia de piață… :). Iar umblatul în picioare sincer mă făcea să îmi doresc o pereche de clăpari cu schiuri în ele în loc de bocanci, că prea îmi venea așa, să virez, non stop :).

Buuun, ajungem înapoi la băncuța cu izvorul înghețat și hai să facem un festin că vedeam stele verzi. Lilu ne promisese pateu de casă din tura precedentă pe Horoabă, așa că pateu am primit. Dimpreună cu alte găteli sofisticate gen salată orientală (sau de boeuf nu mai știu, mulțumiri Raluca). Festin, vă zic. Inexplicabil pentru mine :)… ce s-a întâmplat cu lumea în ziua de azi? Data viitoare intru în bucătărie cu o zi înainte de tură că mă fac de râs, pe bune. Nu știu însă cu ce-oi ieși de-acolo… pe răspunderea voastră cum s-ar spune.

Și după ce înțepenim propriu-zis la bancuță (noroc cu ceaiul încă aburind al unora) ne punem în mișcare și nu ne mai oprim până la Căminul Alpin, unde am ajuns deja pe întuneric.

20160117-DSC_7632

Și gata tura. Cu căciulile ninse cât două degete, prin zăpadă nouă, eu nu mai știu în amintirile mele relativ recente o tură de iarnă așa de frumoasă. Una singură stăruie, pe soare. Un Ciucaș de sărbători, pe-o altă zăpadă proaspăt ninsă căreia îți era milă să îi strici perfecțiunea călcând-o cu bocancii ca să-ți faci potecă.

Aș încheia aici. Dar amintirea n-ar rămâne completă fără drumul de o oră în căutarea acelei cârciumi sau fără sala de așteptare din gară și fără jocurile din tren și fără cea mai lungă și imposibilă mimă jucată în ultimii 5 ani. 30 de minute de imposibilă. O excepție de mimă excentrică și descentrată :). Completată de agățători, bigudiuri, mustăți, metri cubi de sforăituri, ananași, pene de chitară sau accesoriile lu’ pește.

Și aș încheia și aici. Dar amintirea n-ar rămâne completă fără temele fotografice ale zilei: panoramele verticale. Mulțumim Răzvan pentru temă și felicitări Răzvan, Adrian și Lucian pentru perseverență și pentru faptul că v-ați tinut de ideea cu care am plecat la drum împreună. Paul, Lilu și Raluca nu s-au asumat orișicum, iar scuza cum că eu mi-am pierdut capacul de la obiectiv și n-am făcut decât foarte puține foto în tura asta – deci implicit nici tema – sună a un fel de n-am avut timp să-mi fac tema de vacanță în toată vacanța de vară de 3 luni (fapt adevărat și confirmabil – fusesem într-adevăr mult prea ocupată cu altele în vacanța respectivă). Așa ca m-am mobilizat și am făcut și eu un crop.

Auguri!

About the Author:

Eu? Iubesc munții încă din copilărie și îi păstrez tot în copilărie și în viața mea de om mare. Călătoresc mult și îmi doresc să înrămez undeva felul în care m-a primit și am văzut lumea. Fotografiez momente și lucruri și locuri. Îmi plac cuvintele, muzica, cerneala și ideile așa cum se leagă și așa cum sar ele din trenul gândirii. De folos altora? Șiruri de bile colorate în biblioteca memoriei? Cine știe… Mă bucur atunci când răsar momente în care le pot păstra undeva (adică și aici) sau atunci când alții găsesc răgazul sau interesul să le consulte (adică tot aici). Vă mulțumesc pentru fiecare vizită și… bucurați-vă care cum puteți, după posibilități.

Leave A Comment