Bun venit în spațiul meu public

Bun venit în spațiul meu public

Unde (din când în când și total inconsecvent :)) digitalizez diverse.

Eu?

Iubesc munții încă din copilărie și îi păstrez tot în copilărie și în viața mea de om mare. Încurajez și pe alții la fel. Călătoresc mult și îmi doresc să înrămez undeva felul în care m-a primit și am văzut lumea. Fotografiez momente și lucruri și locuri. Îmi plac cuvintele, muzica, cerneala și ideile așa cum se leagă și așa cum sar ele din trenul gândirii.

Mă bucur mult atunci când le pot povesti undeva (adică aici) sau atunci când alții găsesc răgazul sau interesul să le consulte (adică tot aici). Și zic așa: acum sau cândva, când om crește noi mai mari sau om rămâne tot copii, am să păstrez acest loc numai bun de scormonit. După informații, dacă vă trebuie, dar și după altceva, chiar și mai important: o părticică din noi.

Vă mulțumesc pentru fiecare vizită și… bucurați-vă care cum puteți, după posibilități.

Ileana

Norocul, Plușul și Poliția Română

Home/TRAIN OF THOUGHT/Norocul, Plușul și Poliția Română

Norocul, Plușul și Poliția Română

CSI Voluntari Ilfov

Sau 4 ore și un sfert pur-interesante de la “case lost” la “case closed”, alături de Poliția Română.

Doamna Toma, vă rog ceva. Doamnă, insist. Luați plușul pentru copil, doamnă.

Fiecare dintre noi este într-o mai mică sau mai mare măsură un copil. Eu într-o măsură foarte mare. Periculos de mare pentru un adult, câteodată.

Și este copilul de 4 ani din mine care era exclusiv prezent în LIDL atunci când, într-o luptă de putere cu celalalt copil legitim de 4 ani din viața mea care, spre deosebire de mine, fix atâta are și atâta poate momentan, rucsacul meu de obicei plin cu laptop, harduri si toată munculița mea creativă și tot de obicei gol de orice sume importante de bani, rămânea în urma mea la supermarket. Și cum desigur că eu de obicei nu am 4 ani dar atunci aveam, la fel și rucsacul meu, de obicei gol de orice suma importantă de bani, atunci era plin. Nu zic câți dar mulți.

Ajung acasă și plină de un elan total nespecific, mă apuc cu același tip de entuziasm (legat de treaba asta), să fierb o gaină, murdărind deja două oale foarte mari înainte de a începe (nu m-am putut hotărî de la început dacă să o fierb întreagă sau tranșată, decizia asupra acestei chestii trenând din păcate pentru mine printre niște zemuri mult prea rapid create în jur).

Things were looking gooooood. În 20 de minute făceam și nuștiu ce pește la cuptor, pregăteam și niște legume la abur, cumpărăturile în frigider, organizarea pe roate, se părea că Suri chiar va mânca sănătos săptămâna asta.

Mi-aduc aminte să îmi sun un prieten care mă căutase disperat în ultima oră. Scotocesc după telefon și las alea puțin pe foc. Vorbesc cu omul și constat apoi că am niste apeluri pierdute. Văd ca mă suna din nou. Un numar necunoscut.

– Buna ziua. Doamna… Ileana… pauză pauză… Toma?

“Iaca cine-o fi și ăsta și ce-am mai facut?”, îmi umblă prin gând.

– Da…

– Doamna… Toma… nu vă lipsește ceva?!

Mă uit în jur, colțul de dormitor în care eram părea în regulă :), copilul era acasă cu mine, telefonul în mâna, deci îl aveam. WTF? Ce-am pierdut unde?

– Doamna… Toma… ați fost la LIDL azi? Ia vedeți nu vă lipsește nimic? Un rucsac?

“Pe bune?! Rucascul?! Tot?! Cum naibilor?! Blank Blank Blank Blank”

Vorbeam cu agentul de securitate al magazinului. Urmează o discuție pe care n-o mai redau legată de ce-aveam eu prin el și ce nu mai e, destul de vagă orișicum, pentru că eram cum spuneam blank și din precauție nu mi-a venit să dau cine știe ce detalii prin telefon, fără investigații proprii.

Inchid, blank-blank-blank în continuare, supărare, nervi scl. Îl rog pe Pel (care orișicum era pe picior de plecare) să dea o fugă la LIDL să investigheze problema și să-mi ia rucsacul. El pleacă iar eu rămân inertă, învăluită în fumul de la oala cu legume care tocmai se ardea pe plită. Tocmai realizasem câți bani aveam de fapt cu mine.

Am recuperat rucascul din supermarket, cu toate cele intacte în el (partea bună) dar desigur că teșchereaua era goală. Altceva la momentul 9 seara nu s-a putut face – accesul la toate filmările de pe camere e limitat, șeful de magazin lipsă, din astea. Mâine.

Constat că bucătăria e învăluită de fum, dau de pământ cu toate cratițele și rămân dezarmată really. Sunt un caz pierdut pentru mine și societate. Pe asta nu o mai făcusem, chiar tot rucsacul. Urmează mașina.

Fierb găina, și din cauză că folosesc atât de des oala cu presiune și-s foooarte familiarizată cu toate butoanele alea de reglare a presiunii, am deschis valva încetișor la început și direct la maxim la următoarea mișcare. Prin urmare, rapid un triplu salt răsucit echer înapoi ca să pot urmări liniștită (a se citi cu și mai mare dezarmare) coloana de abur fierbinte grăsimos (deh, era gaină de curte) care îmi umplea bucătaria, revărsându-se într-șuvoi albicios pe plită și pardoseală. Ieeeei, I am THAT good.

A doua zi

Deschid ochii, mă ridic din pat cu capul greu și constat că e deja târziu și trebuie să mă mobilizez pe viteză. Duc copilul la grădiniță și-mi rămâne o oră până la serbare să dau o fugă la LIDL să văd care-a fost treaba aseară. Vorbim cu șeful de magazin o chineză sinistră. Eu aș vrea acces la camere sau să știu cu cine să vorbesc ca sa-l am, el îmi spune că dacă ar fi în locul meu și-ar asuma vina și gata, să îl las în pace cu alte cuvinte cum ar veni. IQ la limită și interes pentru client 0.

Dar stai nenică, rucsacul meu n-a parasit magazinul. Du-te-n-spanac cu procedurile tale și cu lipsa ta de bunăvoință mai ales în fața unei fete așa de draguțe și de uituce ca mine, că ești cu tot respectul un idiot. Că trebuie să mă duc la Poliție asta știam și singură, m-ar fi interesat some tips & tricks și niște inside info, dar de ce să îmi dai sau să fii cât de cât simpatic sau proactiv sau pro-client, că doar trăim în România și asta ne mănâncă toată bunătatea din suflet, nu? Mă rog. O să îi fac reclamație la LIDL. Plecăm, dar în drum spre ușă, iată agentul de pază de ieri, plin de bunavoința și bunătatea ce îi lipseau cu desăvârșire șefului de magazin nu-i rețin numele că i l-aș fi scris aici.

– A, dumneavoastră, cu rucsacul, de ieri, ce rău îmi pare, uitați așa și așa, filmul poveștii, dar da, așa e, eu n-am acces decât la o bucată de filmare, pe care se vede uitați, rucsacul, că e lăsat aici pe pervaz, dar ca să o vedeți pe toată așa e, trebuie sesizare la poliție și apoi tralala cu firma care se ocupă de sistemul de supraveghere birocrații și proceduri.

Aha, deci se poate. Coerent, frumos, proactiv, empatic. Ceea ce aș fi așteptat de la șeful de magazin, că nu mă așteptam să prind hoțul și să îi scot ochii pe loc. Îmi dă omul nr. lui de telefon, contacte, tot, să mă descurc mai ușor în viață în caz ca va fi nevoie. Ce draguț, zic. Uite că se poate.

Ma duc la serbare, aglomerație mare, Misses Claus, cadouri, gălăgie… Mi se arată că o pot lăsa pe Suri nițel la verișori cât să dau o fuga la poliție dacă tot sunt în zonă. Ce-o fi o fi, n-am speranțe prea mari nici că o să ma bage careva în seamă excesiv, nici că am ce sa rezolv, ce-aș putea rezolva after all? Dar măcar stau cu conștiința împăcată că am făcut toate demersurile până la capăt. Și sincer, aveam și o curiozitate de copil de 4 ani să văd și eu pe filmarea aia, ce se vede dom’le, ce se vede pe filmare? Cine și-a strecurat cu atâta dibăcie mâinile prin 3 rânduri de fermoare? Cu atâta nonșalanță și lipsă de considerație, asta ca să fiu delicată în exprimare?

Poliția Română

Intru condusă prin spatele secției de poliție din Voluntari într-un birou în care pășesc cu atenție și cu una din dozele cele mai mari de self-awareness pe care le-am avut vreodată în viața mea. De altfel și prima oară când mă aflam într-o situație de genul.

– Luați loc, îmi spune Inspectorul Șef în timp ce îndoia birocratic o coală albă, făcându-i o margine pentru dosar. Ce-ați pățit?

Păi ce să pățesc. Uite așa și așa. În primele 5 propoziții am trecut gradual de la sentimentul de păgubit la cel de cercetat (“Dar de unde aveați dvs. Doamna… Toma, atâția bani cu Dvs…?” Ce stil, nene :)) și în următoarele 5 oamenii deja miroseau lucrurile și trăseseră niște fire de concluzii, iar flerul le indica exact care-i treaba cu găinaria asta de speță cu care venisem eu la ei.

Cu toate astea am stat de vorba mult, reluând firul poveștii cu toate amănuntele. Distractive amănunte, mare parte dintre ele, cum e să îți intre o amețită uitucă pe ușă, care pare de treabă așa, volubilă și dezghețată, și să îți povestească despre cum ea n-a vrut frate să îi cumpere plușul copilului pe motiv că “educație” și că era atât de concentrată la situație și apoi la cum să îi explice copilului diverse încât și-a lăsat rucsacul în magazin. Nu că aș vrea eu să mă justific acum, dar evident că aveam niște motive pentru care plușul ăla nu a fost cumpărat fix în circumstanțele respective, și este la fel de adevărat că mie dacă mi se pune pata, atunci mi se pune și dacă am zis o chestie, aia rămâne poți tu să te dai cu fundul de pământ și 1000 de ani, ceea ce a fost exact și cazul situației de față. Iar Surina a început să plângă NU pentru că nu i-am luat plușul (că pe asta o știa de cu vreun sfert de oră înainte, că nu o să i-l iau știm noi de ce, dar încăpățânată fiind, a zis că se duce ea singură să și-l ia, motiv pentru care am și pus o despărțitoare din aia cu “următorul client” între cumpărăturile mele și plușul ei, ca să vadă cum e :). 4 ani amândouă, exact cum spuneam mai devreme). Săraca (și mi s-a umplut sufletul de emoție după aia, logic), a bușit-o plânsul pentru că, după ce a acceptat vitează că poate veni a doua zi să îl luăm dacă va dori, domnul de la casă nu a înteles exact atunci când ea i-a spus că ar vrea să i-l păstreze acolo la casă până a doua zi, ca să nu îl ia nimeni, și a expediat-o repede de la fața locului. Moment în care i s-au întors colțurile gurii în jos și a izbucnit într-o jale… și pe mine m-au cuprins desigur mila și remușcările. Și de aici mai departe, de concentrare :), am plecat doar cu ea și cu sacoșile. Cam asta a fost firul poveștii. Amuzant, after all.

Ei bine, am lămurit firul acțiunii, mai apoi am semnat niște hârtii în biroul respectiv și eu mă așteptam, gata, hai că mă clasează domnii și să plec acasă.

Dar NU! Mă invită frumos până la LIDL, unde să mergem împreună să cerceteze puțin problema. Ba chiar dacă mă ține curajul să mă țin după ei cu mașina (le-am zis că nu, și asta ca să fac o impresie bună și la volan, nu doar în sediu, că poate aș fi vrut și eu să fac 5 minute până acolo nu 30 :))

Am așteptat frumos la LIDL preț de vreo oră. Fix în locul în care îmi uitasem rucsacul. O oră de stat pe linia caselor și studiat insistent absolut toate persoanele care îmi treceau prin fața ochilor, de la clienți la casieri. Am urmarit plină de interes inclusiv flirtul și ocheadele aparent nevinovate dintre casieră și un alt angajat, însoțite de fâstâceli și fraze tip :), sau pe domnul elegant și tacticos de 70 de ani, super-bine îmbrăcat, care s-a oprit la supermarket liniștit la sfârșitul unei zile ca să își cumpere o sticlă de lapte și ceva de la patiserie pentru acasă. În ziua respectivă totul mi se părea foarte interesant, inclusiv să stau singură și unică pe pervazul de pe linia caselor, inventând povești despre oameni, cu toată lumea aruncând câte un ochi curios către mine și nemișcarea mea. Uite că se poate să-ți treacă o oră într-un mod interesant și stând degeaba practic (aparent n-aveam nimic de citit cu mine și la telefon n-aveam chef să vorbesc)

După mult timp și câteva foto de ilustrație făcute pentru anchetă (eu pe pervaz, eu sub pervaz, eu aratând pervazul, din astea), iată-i pe cei doi (de fapt trei) noi prieteni ieșind la suprafață cu urmatoarea replică (maximă):

– Doamna Toma, trebuie să ne recompensați!

Asta știam și le-am spus și eu, regardless de finalitate, chiar eram foarte bucuruoasă de felul în care decurseseră lucrurile până la momentul respectiv. Dar, mai cu un ochi suspicios, mai cu un ochi plin de speranță, tot nu înțeleg ce vor să zică mustăcind acolo în limbajul lor camuflat de politiști.

Printre rânduri în drum spre ieșire înteleg că au găsit făptașul (ghiciți cine – chiar agentul de securitate, ăla de mă sunase și-mi vorbise apoi atât de binevoitor), care are banii, care sunt recuperabili, care făptaș a mărturisit și pe care urmează să îl aresteze more or less pe loc.

WHAT? CUM? Acum 2 două ore eram într-o stare de acceptare resemnată a lucrurilor și în modul “hai să îmi fac datoria și să mă duc la poliție fără să sper propriu-zis nimic”, iar acum stau în față la LIDL, noaptea, într-o bengă de nedescris, facing the joy of getting my money back and the scary shit of sending someone in jail. Cum vine asta?

Până să apuc să dumiresc logica psihologică-așa a lucrurior, oamenii îmi spun deja de trei ori să mă întorc la sediu și să îi aștept acolo.

Pun GPS-ul pentru a 5-a oară (da, Poliția din Voluntari e mai pe străduțe așa, iar io-s foarte orientată în spațiu după cum bine știți), dau 2 telefoane și plec.

Este incredibil cât de multe mi-au trecut prin cap pe drum. Au vorbit pe rând de la justițiara din mine până la miloasa miloaselor, care orișicum nu prea sunt, adevărul fie spus, și până la fricoasa fricoaselor. Să plătească, frate, ce înseamnă asta? Eu l-am pus să fure? Și-a făcut-o singur! Băi dar poate are familie, copii… cine știe ce viață are și el? Dar dacă după aia o să mă atace pe stradă de răzbunare? Și tot așa și tot așa. Nu-mi venea să cred cum și-a facut-o omul absolut singur, cu toată disponibilitatea și transparența lui de a mă ajuta în toate demersurile. Știți ce persoana OK mi s-a părut atunci când discutasem cu el de dimineață?

Ajung, opresc, sun acasă, mai povestesc ce ar mai fi de facut, hai și tu la politie că parcă nu mi se rezultă să finalizez treaba asta chiar singură, desi știu că e probabil stas, dar eu cum procedez mai departe?

Beau 2 ciocolate calde de la automat în așteptarea lumii. Cu fix cei 3 lei rămași în portofel în urma jefuirii :). Chiar râdeam atunci când i-am scos să plătesc, fix 3 lei mai aveam. 1 leu 50 ciocolata caldă :). Într-o încăpere semi-dezolantă cu o mobilă obosită de prin anii ’80, lângă un calorifer cald cu o scrumieră pe jos lângă el, de care calorifer chiar aveam nevoie printre ușile larg deschise și flinticul de fâș de 1 mm grosime cu care eram îmbrăcată peste rochia cu mânecă 3 sferturi și picioarele înghețate în niște cizmulițe de pâslă.

Ne preiau aceiași agenți deschiși la minte, really, că alte cuvinte nu îmi vin momentan în cap, și, în timp ce îmi flutură un pachet cu bani prin fața ochilor, tot ce-mi trece pe la urechi pe drumul către noua încăpere în care urma să intrăm este: “Stați liniștită doamna Toma, dvs. îl puteți vedea dar el nu.”

Pășesc înăuntru într-o cameră în care singura sursă de lumină pornită era un monitor pe care unul dintre agenți redacta ceva birocrație.

Dau imediat nas în nas cu un geam-oglindă, de tipul celor pe care le vezi numai în filme. Curioasă din fire, n-aștept chiar să mă invite cineva (sau să mă auto-pregătesc vreun pic) ca să mă zgâiesc imediat prin el să văd ce se vede. Dar reculul e rapid. Mă sperii instantaneu de omul lipit de un perete numerotat, cu mâinile la spate și cu capul aplecat în jos. Fără să am puterea să mă uit suficient de lung și atent cât să reușesc să îi disting fața, închid ochii și mă trag repede înapoi. WTF? El e?

Nu-l recunoșteam. Mi-au trebuit literally câteva secunde bune ca să mă adun și să mă pot uita din nou, de data asta pregătită și cu atenție, la FAȚA lui pe care evitasem să o privesc în mod direct mai devreme. De ce? Din cauza rușinii lui. Nu m-am putut uita la el din cauză că m-a blocat rușinea pe care el TREBUIA să o simtă. Ce dubios :). Omul probabil că nu simțea nicio rușine și evident că totul era doar în capul meu.

Îl recunosc, mă adun, zâmbesc cum mă știți și mă așez.

Urmează desigur un nou rând major de hârtii și declarații și alte birocrații de semnat, primesc înapoi INTEGRAL paguba din portofel și e momentul să înțeleg și eu cum funcționează sistemul la noi în cazuri din astea.

Și sistemul functionează că în cazul acestei situații mai mult decât norocoase și fericite din capătul meu al problemei, cauzate de o amețită cu copil și de un jucător patologic la păcănele care din fericire n-a apucat să utilizeze banii furați fix către destinația pentru care erau meniți (cum e măi, cât noroc pot să am, omul i-a luat, dar a fost de servici și n-a apucat să-i joace, nene, cum e asta?)… cu un făptaș care n-a premeditat neaparat situația ci doar a profitat de ea (nu că îi caut scuze), a mărturisit repede, de la care paguba a fost atât de ușor recuperată… din păcate probabilitatea lui reală să ajungă la închisoare e destul de mică, deși nu e imposibil. Dar ați face-o? L-ați trimite? Ce-ați face? Când pe undeva vă simțiți cumva egal vinovați pentru crearea situației in the first place, pentru că after all eu eram cea care și-a uitat amețită rucsacul în magazin, nu e ca și cum fusesem jefuită live pe stradă. Opțiunile sunt să încerci să îl trimiți la judecată și să mergi mai departe cu procedurile legale, sau să te bucuri că tu ți-ai rezolvat problema și să îl lași în pace, el nefiind în mod real (acum pe bune) un pericol pentru societate, la prima întâmplare de genul și mama lui speriat în ultimul hal.

L-am lăsat, cu inima îndoită, dar l-am lasat în pace. Ne-am împăcat, cum s-ar spune în termenii Codului Penal. Mi-ar fi plăcut însă să îl las dar să impun eu niște condiții ca să o fac. 2-3 zile la pârnaie să vadă cum e și să se sperie și mai tare ar fi fost obligatorii printre altele. Jobul orișicum și l-a pierdut, am toate asigurarile că așa s-a întamplat și orișicum urmează să verific. Nu l-am lasat să plece “din spiritul Craciunului”, cu textul standard “hai nene că e Crăciunul și să fac o faptă bună”, așa cum ar spune/ crede unii sau cum am mai citat eu pe colo-colo atunci când am povestit lucrurile. Nu. L-am lăsat din aparenta inutilitate a demersului, dintr-un fel de milă pentru el și cei doi copii și familia lui și dependența lui care l-a adus într-o stare suficient de jalnică deja și din dorința de a nu-mi complica existența mai mult decât o fac deja zilnic. Nu mă simt foarte confortabil cu decizia luată din păcate pentru mine. Dar cred că și invers tevatura ar fi fost prea mare cumva. Dacă altfel s-ar fi întamplat lucrurile și aș fi fost jefuită live cu premediare sau recidivism sau intentie, aș fi fost câinosă rău, că n-ar fi prima oară. Sper doar că sperietura și orele petrecute în cămăruța aia obscură fața în fața cu posibilele consecințe să fi fost suficientă. Omul chiar nu era un delincvent.

Aș mai adăuga ceva. Stând de vorba mai pe îndelete cu oamenii legii, care din punctul meu de vedere și-au făcut treaba cât se poate de profi, și spunandu-le că, într-un mod pe undeva total neașteptat, plec de acolo cu un feeling pozitiv legat de interacțiunea avută, aceștia mi-au spus:

– Daaaa, sigur, doamna… Toma, spuneți că sunteți așa de încântată de experiența avută cu noi numai pentru că v-am rezolvat problema, că altfel…

… că altfel? Și am stat și m-am gândit. Și nu e neapărat așa. Desigur că finalitatea absolut surprinzătoare a aventurii e de natură să entuziasmeze orice prostănac, dar la rece, oamenii și-au dat tot interesul înainte ca lucrurile să se finalizeze atât de bine. Foarte posibil ca într-un procent de peste 90% sesizarea mea să fi ajuns într-un dosar cu mențiunea “vă sunăm noi”, iar eu să stau în paralel să fac pe centrala telefonică cu sediul central LIDL în dorința de a vedea lucrurile cu ochii mei și lovindu-mă de cine știe câte birocrații obosite. Motiv pentru care “… că altfel” tot mulțumită aș fi fost și prin povestea asta de fapt vreau să le mulțumesc direct oamenilor că și-au făcut datoria în mod corect și profesional. Ceea ce este cu adevărat nasol este că a ajuns să mă încânte treaba asta, în loc să fie ceva normal și la ordinea zilei pe la noi. Aia.

Negru #494949 pe alb, e vorba de echipa Poliției Voluntari Ilfov, și anume de Inspector Principal Mandache Cătălin, Agent Șef Adjunct Costache Gabriel și Agent Beznea Sorin. Mulțumesc, zic :).

Și dacă ar fi să mă mai amuze/ bucure ceva, este stilul lui Pel, care după propriile spuse, “m-a trimis la poliție ca să mă pedepsească”. Halal pedeapsă. Cu final neașteptat!

Așa că dragilor, de reținut pentru acest an este că surprizele sar exact de unde nu te aștepți și că într-adevăr există și miracole! Să fim recunoscători și bucuroși pentru fiecare dintre ele, zic, din nou :).

Sărbători Fericite și… mult noroc în continuare!

Feature foto: Mulțumesc, Paul Păun (dintr-o tură de-a noastră simpatică, despre care n-am scris, o țin secretă :))

By | 2016-11-28T12:19:17+00:00 December 24th, 2015|Categories: TRAIN OF THOUGHT|Tags: , |0 Comments

About the Author:

Eu? Iubesc munții încă din copilărie și îi păstrez tot în copilărie și în viața mea de om mare. Călătoresc mult și îmi doresc să înrămez undeva felul în care m-a primit și am văzut lumea. Fotografiez momente și lucruri și locuri. Îmi plac cuvintele, muzica, cerneala și ideile așa cum se leagă și așa cum sar ele din trenul gândirii. De folos altora? Șiruri de bile colorate în biblioteca memoriei? Cine știe… Mă bucur atunci când răsar momente în care le pot păstra undeva (adică și aici) sau atunci când alții găsesc răgazul sau interesul să le consulte (adică tot aici). Vă mulțumesc pentru fiecare vizită și… bucurați-vă care cum puteți, după posibilități.

Leave A Comment