Să încep postarea cu “the latest breaking news”?

Suntem în aeroport, așteptăm îmbarcarea pentru Hanoi și tocmai am primit un telefon de la hotel cum că cineva dintre noi și-a uitat camera foto acolo. Întrucât eu o aveam pe a mea la gât, nu am vazut niciun motiv să îmi fac probleme, mai ales că Mari zicea că e posibil să fie al ei. Nu mi-am pus nicio întrebare nici când ea și l-a gasit pe al ei în geantă 10 minute mai târziu; nicio întrebare în afară de faptul că unul din noi și-ar fi putut uita doar obiectivele. Și nici când Irina și-a mai verificat odată rucsacul și a vazut că ea le are pe toate ale ei. Abia când mi-am amintit că am și eu cu mine o geantă separată pentru obiective am realizat că de fapt era vorba despre mine și toate obiectivele mele + unul al Irinei, pe care le-am adunat cu grijă aseară punându-mi o scurtă întrebare legată de “pe unde o să le țin”, dar nemaiconsumând apoi niciun neuron mai departe în privința acestei probleme.

Partea bună a lucrurilor este că le voi recupera la sfârșitul vacanței, că mai stăm o noapte în același hotel. Partea mai puțin bună este că am cu mine doar obiectivul de 50 mm fix, “perfect” pentru peisajele din Sapa. Partea și mai bună este că Irina are un fix de 20 mm cu ea de care sper sa mă lipesc și eu puțin – ea trage prim-planuri cu etnicii cu 85-ul și poate i se face milă de mine să mă lase și pe mine sa trag peisaje cu fixul ei. Și partea simpatică este că o sa fim ca fotografii profesioniști. Ce atâtea zoom-uri și all round-uri? Obiective fixe, nenică, să ne antrenam creierii să gândească și în framework-ul ăsta.

Mă întreb însă ce-o fi în capul meu când vorbim totuși despre o activitate care îmi ocupă o gramadă de timp în vacanță, căreia îi sunt chiar dedicată și pentru care uneori neglijez ale aspecte. Înteleg că o geantă cu obiective poate fi pur și simplu uitată, dar culmea uitării este să nu te autosesizezi că ar putea fi vorba despre tine într-o situație în care este evident că șansele ca acest lucru să fie adevarat sunt peste 95% (având în vedere în primul rând istoria personală legata de treburi de genul ăsta și luând mai apoi în calcul că-s doar două persoane în grup cu DSLR și obiective…)

Așa… ăsta a fost doar un scurt intermezzo până la povestea din Delta Mekongului care este deja scrisă și mai așteaptă doar un internet mai bun, fotografiile și câteva clipe mai libere (poate în tren, diseară).

Pe Suri încă o avem cu noi, asta ca să nu vă faceți probleme.