Bun venit în spațiul meu public

Unde din când în când și total inconsecvent digitalizez diverse.

Eu?

Iubesc munții încă din copilărie și îi păstrez tot în copilărie și în viața mea de om mare. Călătoresc mult și îmi doresc să înrămez undeva felul în care m-a primit și am văzut lumea. Fotografiez momente și lucruri și locuri. Îmi plac cuvintele, muzica, cerneala și ideile așa cum se leagă și așa cum sar ele din trenul gândirii.

De folos altora? Șiruri de bile colorate în biblioteca memoriei? Cine știe…

Mă bucur atunci când răsar momente în care le pot păstra undeva (adică și aici) sau atunci când alții găsesc răgazul sau interesul să le consulte (adică tot aici). Și zic așa: acum sau cândva, când om crește noi mai mari sau om rămâne tot copii, am să păstrez locul acesta numai bun de scormonit. După informații, dar și după alteva, chiar și mai important: o particică din noi.

Vă mulțumesc pentru fiecare vizită și… bucurați-vă care cum puteți, după posibilități.

Ileana

Curs de Fotografie pe Film. Cu Developare Manuală cu Tot

Home/FOTO, TRAIN OF THOUGHT/Curs de Fotografie pe Film. Cu Developare Manuală cu Tot

Curs de Fotografie pe Film. Cu Developare Manuală cu Tot

Secolul 21. Cel în care atât de multe lucruri sunt “readily available” la doar un click distanță. În care tehnologia mută totul pe fast forward, iar fotografiile sunt mai aproape de noi decât oricând. În cantități uriașe. Daaa, digitalul e prezent peste tot. Îi cădem pradă cu toții de atractiv ce este, și creează dependență. Iar fotografia cu pixeli nu face vreo excepție.

Însa ceva tot îmi lipsește în epoca asta a fotografiilor digitale. Să fie emoția așteptării? Să fie anticiparea surprizei? Să fie sentimentul unui anumit soi de unicitate? Să fie satisfacția altui tip de produs finit în mâini, sub ochi, direct pe hîrtie, creat altfel, palpabil, tangibil, a cărui concepție se simte altfel?

Sunt momente în care mi se pare că mă lovesc de-un soi de “prea mult”, fix în aceeași epocă. O cantitate în detrimentul calității. Un fel de “point-and-shoot, anytime” ce trece linia de sosire înaintea a ceea ce eu aș numi “breathe, then think, then shoot, pick-a-time”. O lipsă de exercițiu (de anticipare) pentru creier. Tradus printr-un “lasă că declanșez și acum, și acum, și acum, și acum, și vad eu mai apoi ce iese”. O lăcomie pentru cât mai multe cadre, care ajung să încarce prea mult un moment la final, alături de un timp prea lung pierdut apoi ca să-l gasești “pe acela”.

Cu toții cădem în capcana asta, a cufundării în pixeli până când ne acoperă de tot. Eu reușesc rareori să nu o fac. Iar ca rezultat direct, în prezent am în computer zeci de fotografii probabil chiar bune, nevăzute de nimeni, nici chiar de mine, care se ascund bine-bine de tot într-un maldăr de giga de porcării. Care așteaptă să iasă de-acolo și pe care doar cu un efort uriaș de timp și de voința le-aș putea alege. Și care cine știe când se vor lipi pe vreo hartie mată specială.

În adolescență nu mi-au fost străine Zenit-ul în husa lui de piele mirositoare și joaca cu substanțele revelatoare și fixatoare ale imaginii pe hartie foto AzoMureș (la fel de mirositoare și ele), în baia de serviciu a familiei, cu soră-mea sau fără ea, la lumina lămpii roșii, folosind ustensilele atât de îndrăgite de unchi-miu’ care au fixat în memoria familiei noastre zeci de momente fotografiate și developate chiar de el. Trebuie să îi mulțumesc, cred, pentru asta.

Mai apoi, primul meu SLR a ascuns înăuntrul lui un lăcaș pentru filmul foto. Asta în epoca în care fotografia digitală era la un început mult prea costisitor și eu eram mult prea lipită de o imagine retro, deja puțin prăfuită, dar purtătoare în capul meu a unei calitați și frumuseți prea faine ca să pot renunța la ea. Și-am stat lipită de el multă vreme, mult după instaurarea epocii în care fotografia digitală nu mai era atât de costisitoare, atunci când toți cei din jurul meu învârteau aparate cu rezoluții subliniind uneori râzând cât de în urmă rămăsesem eu cu lucrurile. Însă eu niciodată nu am crezut asta și mi-am păstrat, uneori cu vehemență, punctul de vedere și am tras cu dinții de filmele mele. Pentru că mă bucura surpriza. Pentru că nu voiam în ruptul capului să mă dezlipesc de ea. Desigur că, apoi, atunci când a venit momentul potrivit, am facut switch-ul la un DSLR care mi-a adus și el nenumărate bucurii la rândul său.

Tot ce pot să vă spun este că înainte de primul DSLR mă gândeam de 100 de ori înainte să apăs declanșatorul. Și fiecare fotografie îmi rezerva un anumit tip de surpriză și de bucurie a momentului, de fiecare dată unice. Acum, când apăs pe declanșator, o fac de multe ori fără nicio reținere. Și acum mă bucur, dar altfel.

Cum să vă zic… fotografia pe film și inversarea negativului pe hartie fotografică, la întuneric, e o experiență de sine stătătoare. Un circuit cum s-ar spune, propriu și independent, al descoperirii. Fie că știi sau nu știi neapărat cine știe ce tehnică fotografică. E cam cum e pentru copii surpriza de la Oul Kinder, numai că tot ei ar face și ciocolata. Sau pentru un muzician satisfacția descifrării unei partituri dificile, numai că tot el o și compune. Sau pentru un chef gurmand savoarea felului perfect pregătit chiar de el. Sau pentru un șahist combinația gândită în avans și înfăptuită conform planului.

Am un prieten care se ocupă să dea mai departe acest circuit sub formă de pasiune ne-la-îndemână în Secolul 21. Pentru persoane la rândul lor pasionate sau curioase sau dornice de experiențe frumoase. Și dacă vă atrage ideea, merită să-i călcați pragul. E vorba de Paul Păun, care împreuna cu prietenii de la RGB Photography se mai ocupă și de așa ceva. Fotografii aduse la lumină pe întuneric și aparate foto clasice într-un Curs de Fotografie pe Film Alb-Negru. Cu developare cu tot. Adicătelea cu mânuțe în substanțe și lumină roșie și cu fotografii agățate cu cârlige, puse la uscat. Cum vezi prin filme :).

Începe în octombrie. Poate vreți să mergeți. O să vă jucați fix cu ce vedeți mai jos. Cam fain, zic :).

 

By | 2016-06-19T22:58:43+00:00 September 23rd, 2015|Categories: FOTO, TRAIN OF THOUGHT|Tags: , |2 Comments

About the Author:

Eu? Iubesc munții încă din copilărie și îi păstrez tot în copilărie și în viața mea de om mare. Călătoresc mult și îmi doresc să înrămez undeva felul în care m-a primit și am văzut lumea. Fotografiez momente și lucruri și locuri. Îmi plac cuvintele, muzica, cerneala și ideile așa cum se leagă și așa cum sar ele din trenul gândirii. De folos altora? Șiruri de bile colorate în biblioteca memoriei? Cine știe… Mă bucur atunci când răsar momente în care le pot păstra undeva (adică și aici) sau atunci când alții găsesc răgazul sau interesul să le consulte (adică tot aici). Vă mulțumesc pentru fiecare vizită și… bucurați-vă care cum puteți, după posibilități.

2 Comments

  1. auroranegulescu September 28, 2015 at 10:18 am - Reply

    Iti face pofta, ce mai!E exact cum spui, am experimentat si noi in tinerete, dovada e in albumele de familie.Recomand cu convingere, macar ca terapie,daca nu ca performanta!Ma bucur sa ma descopar in tine, la un nivel superior, desigur! Pupici,mama

Leave A Comment