Bun venit în spațiul meu public

Unde din când în când și total inconsecvent digitalizez diverse.

Eu?

Iubesc munții încă din copilărie și îi păstrez tot în copilărie și în viața mea de om mare. Călătoresc mult și îmi doresc să înrămez undeva felul în care m-a primit și am văzut lumea. Fotografiez momente și lucruri și locuri. Îmi plac cuvintele, muzica, cerneala și ideile așa cum se leagă și așa cum sar ele din trenul gândirii.

De folos altora? Șiruri de bile colorate în biblioteca memoriei? Cine știe…

Mă bucur atunci când răsar momente în care le pot păstra undeva (adică și aici) sau atunci când alții găsesc răgazul sau interesul să le consulte (adică tot aici). Și zic așa: acum sau cândva, când om crește noi mai mari sau om rămâne tot copii, am să păstrez locul acesta numai bun de scormonit. După informații, dar și după alteva, chiar și mai important: o particică din noi.

Vă mulțumesc pentru fiecare vizită și… bucurați-vă care cum puteți, după posibilități.

Ileana

Rakiraki Village, Fiji. Afară din zona de confort

Home/AUSTRALIA-PACIFIC, FIJI, OCEANIA, PRIN LUME/Rakiraki Village, Fiji. Afară din zona de confort

Rakiraki Village, Fiji. Afară din zona de confort

Actualmente circulă la noi în grup o discuție plină de interes legată de canibali și canibalism. Ce să zic, Oceania e cea mai potrivită, iar subiectul e cât se poate de interesant. Mai ales că zilele trecute am avut ocazia să cunoaștem personal clanul descendenților celui mai celebru ultim canibal din zonă, stins din viață pe la 1880, și anume numitul Ratu Udre Udre, și pe cuvânt că am fost (printre) primii turiști care le-au călcat vreodată casa și cu care au mâncat și au dansat împreună.

Cum și, mai ales… cum? Păi după primele zile în Fiji, dormite la resort dar petrecute printre insule pe aceeași barcă de pescuit oceanic împreună cu 2 localnici căpitani și mateloți în același timp, găsiți cu trudă dar și cu noroc, că așa ne place nouă 9 să ne facem vacanțele, custom-made singuri și cât se poate de autentic… n-a fost chiar greu să ajungem în satul de baștină al unuia dintre ei. Și cum experiența ne spune că autenticul se găsește numai și numai în preajma localnicilor…

DSC_0783

Fie în paranteză spus că M. e foarte atras de povești specifice tribale și m-a găsit pe mine co-interesată, că mă știe receptivă la toate prostiile. Așa că am început să citim cu ardoare despre subiect și să povestim în gura mare ăstorlalți (mai puțin co-interesați aș zice) picanterii legate de istoria atât de aparte a locului. Regret acum că am lăsat la hotel în partea cealaltă o revistă cu un articol chiar interesant pe tema “arme de razboi fijiene” :). Trebuie să subliniez că M. este cel cu researchul adevărat, că io n-am timp să mai fac ȘI asta. Mă bucur că reușesc măcar să mă implic cu mare interes în discuție și că mă poate acapara și alt subiect în afară de ce-i dau lu’ Suri să mănânce, de ce boli să o mai feresc, cum să-i păstrez totuși o constanță și chestii din astea. Noroc cu sprijinul MAJOR al grupului și în special al lui P. după care zuza plânge la fiecare secundă în care nu-l vede în fața ochilor (aparent după maică-sa șiroaiele de lacrimi au cam secat zilele astea).

Fac o nefacută, că știu că unora vă e dor de ea :). E bine, sănătoasă, veselă, floricică… :).

DSC_0811

Glumă-glumă, de fapt subiectul despre care vreau să scriu e unul larg și privește viața, cultura și istoria acestui popor cât se poate de tribal de la origini și pâna într-un trecut nu chiar atât de îndepărtat, despre care origini noi în continuare ne întrebăm cât de mult își mai pun amprenta acum asupra vieții lor cotidiene. La o primă vedere parcă nu chiar atât de mult – asta chiar din povestirile lor și observațiile noastre la fața locului. Și totuși?

Să povestim (btw mi se pare o postare foarte grea asta (prima ever), în care ideile nu vin la foc automat și tot stau să mă gândesc de unde și cum să o apuc).

Iaca am avut ocazia, comună uneori printre turiști (dar din fericire pentru noi nu fix în locul/ familia unde am fost), să vedem viața la țară în satul fijian la modul cel mai autentic posibil – cum trăiesc, cum locuiesc și cum se organizează oamenii în mod curent, direct de la sursă – fara tururi stas turistice, organizate și puse la punct. Ba dimpotrivă. Haotic chiar, de ambele părți. Asta în ultima noastră zi de ședere în prima zonă aleasă din vacanța noastră în Fiji, zi în care a trebuit să facem și un drum de 6 ore dus-întors până în satul cu pricina, și mai apoi și transferul cu toate papornițele imense + copil de sub 3 ani de la hotel la villa în care stăm acum (la înca vreo ora jumate cu mașina). O zi plină și dificilă, care pe mine una m-a scos din zona de confort și care pe noi toți ne-a mișcat destul de mult.

DSC_0826

Cum s-a întamplat ziua asta își are rădăcinile în cele 3-4 zile pe barcă prin Oceanul Pacific, printre insule, petrecute cu același echipaj. Familia unuia dintre ei – și anume Gary – este parte a unui clan dintr-unul din satele nordice suficient de îndepărtate de pe insulă ca să devină maxi-interesant pentru noi: Rakiraki. Sat celebru de altfel pentru cadrul muntos natural, pentru istoria tribală bogată și pentru puternica legatură cu acest Udre Udre, legendarul personaj despre care vorbeam la început, cel de-a mâncat se pare multe suflete, cam vreo 900 la numar zice legenda. De aici și până la o vizită organizată pe genunchi în satul cu pricina n-a fost decât un pas.

Și un van din anii ’70 portocaliu, tapițat CU TOTUL pe interior cu velur albastru electric cu flori colorate, cu scaune din același material, acoperite cu un plastic gros de juma’ de centimetru și cu un schimbător de viteze decorat cu vinilin cu model, sub formă de ghioagă de razboi fijiană, condus de un șofer Indo-Fijian care n-avea legătură cu niciun PR turistic (Gary măcar lucrează în domeniu, mai salvează câte una-alta, ceva) – o apariție din cu totul și cu totul alt film în față la Hilton Denarau 5 stele unde am tras noi să dormim în primele zile, căci deh, în același timp ne place și confortul și luxul :). Îi putem spune lejer și foarte crud-adevărat “pasajul între două lumi”.

DSC_0748

Și după 3 ore de drum, am ajuns dincolo.

Într-o lume cu originile acum vreo 5000 de ani, dominată până foarte recent (jum. secolului 19) de o societate tribală războinică și de canibalism și care încă trăiește semi-rudimentar în sate tradiționale subordonate unei ordini sociale peste care vechile tradiții își pun amprenta, chiar dacă odată cu sosirea misionarilor prin anii 1830 creștinismul a început să devină religia dominantă printre indigeni și/ ca să îi aducă la un rând cu restul lumii.

Am fost întâmpinați cu multă bucurie sinceră în familia numeroasă a lui Gary, asta mi-a și plăcut în general la mulți oameni din Fiji (spre deosebire de alte locuri pe unde am mai umblat, în care ospitalitatea și interesul pentru turiști au devenit strict un leit-motiv pentru niște bani în plus). Aici, încă, oamenii sunt relaxați pentru că sunt relaxați, they run only “on Fiji time”, te salută pe stradă doar pentru ca să te salute și să-ți zâmbească. De cele mai multe ori chiar nu transpiră niciun alt interes meschin (evident că din punct de vedere turistic e mereu vorba de interese și e loc de negocieri, nu face Fiji excepția să fim serioși, dar să știți că “harassment-ul” asupra turistului e mult mai mic ca în alte părți, pe bune).

DSC_0801

Cum spuneam, întâmpinați cu inimile deschise, flori frangipani la gât și în păr, strângeri de mâini, îmbrațișări și “lovo” aproape gata.

Toți vorbesc excelent engleza (Fiji a fost colonie britanică până în anii ’70 și asta spune tot atât în ceea ce privește sistemul de educație cât și aerul care este respirat în comunități), lucru care a făcut foarte ușoară comunicarea cu ei și aflarea multor informații și povești interesante.

Ce este “lovo”? “Lovo” este modalitatea tradițională de a pregăti mâncarea în Fiji, un cuptor-groapă săpat în pământ cu jar și pietre încinse înăuntru, în care se pune mâncarea și care apoi este acoperit cu frunze de palmier și pământ până când aceasta este gata.

Între timp, povești, cântat, dansat și vizitat satul printre “bure”-uri (casele traditionale), în alai cu cațel, purcel, puradel :). Click pentru slide-show.

Nu o să prezint idilic vizita asta în sat. Adevărul crud este că oamenii de rând din Fiji sunt săraci și nu trăiesc pe roze, în ciuda bogăției existente în alte părți pe insulă. Satele sunt idilice doar până la un punct. Există și familii mai înstărite, dar cea cu care am petrecut noi nu era neapărat una dintre ele; casa nu era nici în centrul satului și nici vreuna mai acătării. Dar locul admirabil de îngrijit și curat în condițiile date.

DSC_0920

Un lucru foarte important în Fiji: se pune accent pe educație. Fratele și sora lui Gary, profesori amândoi (aparent, este unul din joburile mult dorite în comunitate), toți copiii din clan mergeau la școală și cea mare urma să dea la facultate. Dar, ca și tendință generală, dacă îi întrebi, majoritatea fijienilor vor să plece din țară…

Revenind la “traditional style”, noi ne-am pus “sulu”-urile pe noi (un fel de fuste tradiționale) și oamenii au pregătit pentru noi în “lovo” pui, yams (cartofi dulci) și cassava (adică manioc, un fel de cartof/ țelină cultivat prin partea locului, apare prin cărțile de aventuri :)), alături de niște pește înnăbușit cu coconut cream.

DSC_0923

Chitara s-a acordat, muzica a cântat, de dansat am dansat. Inclusiv “Brașoveanca”, credeți-mă pe cuvânt, că foto nu am voie să vă arăt.

Ce-ți mai e și cu diferențele astea culturale… :). Mobilizarea a fost a întregii familii, fără excepție. Ei – neobișnuiți neam cu turiști la ei acasă, noi – neobișnuiți cu ei… au fost un milion de momente ciudate cu pauze de conținut între ele, deși intenții bune au fost de ambele părți și nu suntem noi chiar grupul ăla necomunicativ sau fără skilluri de networking, cum ar zice Casi. Și mai toate au apărut la momentul mesei, acest moment important în viața oricărei familii, care întotdeauna conține multe detalii culturale și de cutumă, dacă stai să te gândești, nu? Ba trebuia să mâncam pe jos dar nu am mai făcut-o, ba trebuia să punem masa dar dintr-o dată ne-am oprit, noi nu știam care-s obiceuirile, ei nu le știau pe ale noastre și cred că fiecare a vrut să vină în întâmpinarea fiecăruia :); la un moment dat jumătate din băieți au dispărut, ca să apară mai apoi cu o masă (jur că nu știu de unde au făcut rost de ea)… De la momentul mesei încolo, totul a fost sincopat, deși preț de 2 ore până atunci lucrurile merseseră cât se poate de ușor.

Vă dați seama cât de greu trebuie să le fi fost oamenilor (să zicem “exploratorilor”) la primele contacte cu alte civilizații, când, dacă ai o urmă de bun simț în tine, nu știi exact de unde să apuci o situație ca să nu ajungi să îl jignesti pe celălalt? La noi a fost easy, after all toți vorbeam engleza și toate sincopele astea s-au rezolvat cumva prin comunicare, fără să trebuiască să ne uităm chiorâș unii la alții… Dar pe vremea lui Udre Udre… Greșeai ritualul, ajungeai o bucată din furculiță sau cu dinții pe ghioagă cum s-ar spune :). (n.a. pe ghioaga de razboi fijiană se înșirau în mod declarativ dinții victimelor halite de posesorul acesteia… :)).

În sine locul și observarea vieții acolo mi s-au părut demne de absolut tot interesul. Dar, vedeți voi, și acum vorbesc în nume propriu, mama singurului copil din grup, mie una nu mi se părea deloc un loc din care Suri să aibă în acel moment ceva de câștigat really. Destule erau pericolele – în general din punct de vedere sănătate/ salubritate. Iar Suri, 3 ani neîmpliniți și o exploratoare by nature :). Lucru care mi-a canalizat toate energiile în alte părți și mi-a îngustat din păcate pentru mine suficient de mult percepția asupra locului/ experienței în sine. Abia m-am adunat acum să o reconstruiesc cât de cât. Încă strâng din dinți :). Dar restul lumii 8 inși, s-au simțit relaxați și mai bine.

În orice caz, bucuroși de musafiri.

Mai jos este încăperea principală din casa unde se întamplă “sfatul bătrânilor”, iar în jurul cuvei au încă loc ritualuri cu vechime.

DSC_0863

:).

Un ritual celebru este ceremonia preparării de “kava”. Kava e o bautură făcută din rădăcinile plantei cu același nume, un soi de afrodisiac de genul “cu cât bei mai mult cu atât mai amorțit ești”, băutură cu proprietăți sedative și anestezice, specifică locurilor din Oceania. A fost importată mult timp și prin părțile noastre (Europa, America, adică), însă după ce s-a dovedit că afectează puternic ficatul, planta a fost interzisă. Prin zona Pacificului cred că e mai mult decât o tradiție, e un mod de viață: “relax without disrupting mental clarity”.

Desigur că și în cazul nostru s-a consumat și acest moment final textil și umed cu gust argilos, însă doar parțial și numai pentru cei mai curioși dintre noi :).

Iar în loc de concluzie? Familia aceasta pe care am vizitat-o noi (mulți la număr, peste 15 cred) nu face asta cu turiștii la ordinea zilei. Este o familie ca oricare alta care s-a bucurat să ne deschidă ușa felului lor de a trăi și să ne primească în vizită, iar faptul că nu fac asta în mod curent a și reprezentat unicitatea și autenticul momentului. Iar noi am contribuit cu grupul mare, entuziast și vesel, copilul mic și adorabil plus consultația medicului :).

FHS_5757

Dragilor. Există viața satului în Fiji. Multe din tradiții sunt încă păstrate, dar, la fel ca și în multe alte locuri pe lumea asta, nu mai sunt atât de stricte și probabil că nici nu mai ghidează așa de tare viața oamenilor de zi cu zi cu job-uri în resorturi de lux sau pe bărci de agrement. Într-un fel similar cu ce spuneam eu despre Abu Dhabi, modern life times sunt modern life times, și alături de rogojina de pe jos pe care fijienii înca stau și mănâncă cu mâna de pe frunze de banane, vei găsi și o boxă obosită legată cu un prelungitor de 100 m la prima sursă de curent, de unde se aude muzica tare, iar pe baieți băgați în smartfoane pe FB și YouTube până la gât, cu ochelari de soare cu rame colorate pe frunte și cu ketchup și maioneză la masă :).

Și din așezarea în care șeful satului bătea clopotele în semn că-i era foame și supușii i se prezentau în față cu strigarea “Eat me!”, s-a ajuns la satul ăsta în care am fost noi azi. Până la urmă un sat ca oricare altul. Cu toate astea, inevitabil te întrebi cât de departe să fie însă vechile obiceiuri și e oare posibil să renunți la ele “just like that” în doar 150 de ani, după ce timp de mii de ani ele au fost cele care ți-au călăuzit viața?

Smartfoanele au ajuns în Rakiraki. Dar canibali or mai fi existând pe insule?

Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans

By | 2016-11-28T12:19:20+00:00 November 19th, 2014|Categories: AUSTRALIA-PACIFIC, FIJI, OCEANIA, PRIN LUME|Tags: , , , |3 Comments

About the Author:

Eu? Iubesc munții încă din copilărie și îi păstrez tot în copilărie și în viața mea de om mare. Călătoresc mult și îmi doresc să înrămez undeva felul în care m-a primit și am văzut lumea. Fotografiez momente și lucruri și locuri. Îmi plac cuvintele, muzica, cerneala și ideile așa cum se leagă și așa cum sar ele din trenul gândirii. De folos altora? Șiruri de bile colorate în biblioteca memoriei? Cine știe… Mă bucur atunci când răsar momente în care le pot păstra undeva (adică și aici) sau atunci când alții găsesc răgazul sau interesul să le consulte (adică tot aici). Vă mulțumesc pentru fiecare vizită și… bucurați-vă care cum puteți, după posibilități.

3 Comments

  1. gica,contra November 19, 2014 at 2:47 pm - Reply

    Ihi misto !

  2. andrapsyandreea November 19, 2014 at 9:27 pm - Reply

    ma bucur ca sunteti bine, sanatosi si voiosi!! savurati aceste momente calduroase la propriu, la noi se anunta zapada..pupici

    • Ileana November 19, 2014 at 9:38 pm - Reply

      :). da, dar asta inseamna ca se aduna zapada la straja pentru noi si copii 🙂 va pupam pe toti

Leave A Comment